Romania, intre ceea ce pare si ceea ce este

La ora actuală, în peisajul politic românesc, politicienii noștrii fac de toate, mai puțin un lucru: să aibă grijă de populația pe care o servește. Nimic nu se face în favoarea românilor de rând.

Politicienii pun la cale la strategii și manevre care să-i facă pe cetățenii pe care-i reprezintă să-i ajute/manipuleze să fie realeși și nu ce pot face politicienii să-i ajute pe cetățenii care deja i-au ales. Realitatea este opusul a ceea ce pare că este. Pare că ni se dă, când realitatea este că, mai întotdeauna, ni se cere. 

Pare doar că politicienii vor să scape de corupție, dar realitatea este că nu s-au făcut progrese, Uniunea Europeană încă ne monotorizează. Politicienii par să asculte, dar relitatea este că doar se prefac, pentru că nimic dn acțiunile lor nu dovedesc contrariul. Pare doar că politicienii vor să-i aducă în justiție pe Adrian Năstase și Miron Mitrea, dar realitatea este că ei sunt încă liberi de orice cercetare sau urmărire penală. Realitatea este amânare și targiversare, când, de fapt, pare că s-au întrunit în ședință extraordinară să discute cazurile celor doi politicieni corupți, dar votul celor prezenți a fost anulat din lipsa de cvorum (adică cei plătiți de noi să ne reprezinte în numele dreptății și egalității constituționale nu și-au îndeplinit, încă o dată, funcția pentru care au fost aleși).

Pare doar că justiția română este justițiară, când realitatea este că magistrații Curții Constituționale au amânat pănă în toamnă decizia referitoare la începerea urmăririi penale împotriva foștilor miniştrii parlamentari. Când realitatea este că infractorii se întovărășesc cu politicienii sau infractorii sunt politicienii. 

Pare doar că senatorul PRM, Gheorghe Funar, şi deputatul PNL, Ioan Ghişe vor să „îmbunătăţească climatul general şi să ofere şansa publicului să aibă percepţii echilibrate asupra vieţii cotidiene, atât din punct de vedere psihic, cât şi emoţional“ prin inițierea unei legi care obligă posturile de radio şi televiziune să difuzeze, în pondere egală, ştiri pozitive şi negative. Realitatea este că acest gen de lege, a cărei act normativ a fost deja adoptat în unanimitate de Senat, dar declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, ca și de întreaga lume, de altfel, nu face altceva decât să încerce să reducă numărul de știri care nu favorizează activitatea politicienilor români, bine cunoascuți deja pentru înaltul grad de corupție și incompetență. Doar semnătura președintelui Traian Băsescu ne despărțea de promulgarea acestei legi care încălca grav libertatea de exprimare și drepturile constituționale.

Parlamentarii sunt plătiți din banii cetățenilor, din buzunarele lor, din munca lor. Dar asta se uită foarte repede sau poate că nu se amintește destul de des sau chiar deloc. Dacă cetățenii României plătesc pe cei care-i reprezintă sau ar trebui să-i reprezinte atunci nu este clar cine este “șeful”. Șeful are puterea, dar de data aceasta șeful este șef numai când vine vorba de plătă, căci altfel este un simplu subordonat, neștiuor sau nepăsător de putera pe care o are.

Populația României are votul în mâna sa. Populația României trebuie să știe că ea își alege conducătorii. Fiecare dintre noi deținem o mică putere în mâinile noastre prin decizia votului personal, dar care puse împreună pot să formeze puterea decisivă, mai ales acum prin puterea votului uninominal.

Ce-ar fi daca politicienii ar fi plătiți după munca pe care o prestează? Nu de puține ori s-a scris în presă și s-au arătat imagini despre parlamentarii României care dorm în băncile Parlametului sau care joacă Solitaire. Ce-ar fi dacă politicienii ar fi plătiți pe comision, în funcție de ceea ce realizează? Este doar o situație ipotetică, evident, dar cu siguranță revelatoarea din punct de vedere al productivității și competenței aleșilor noștrii.

Dosarul Mineriada, inca nesolutionat

Din păcate, câteodată, istoria României postcomuniste arată la fel de rău ca și istoria României comuniste. La 18 ani de la sângerosa Mineriada din 1990, justiția română nu a reușit să condamne vinovații pentru atrocitățile și abuzurile petrecute în București între 13-15 iunie.

După Revoluția din decembrie 1989, încă din luna ianuarie 1990, au apărut în Capitală și în alte orașe mari din țară manifestări antiguvernamentale, ca urmare a deciziei Frontului Salavării Naționale (FSN) de a se transforma în partid politic și a participa la competiția electorală, pe care avea să o câștige în 20 mai 1990, când un fost comunist, Ion Iliescu, devine președintele așa zisei Românii libere de comunism. Ca să nu mai amintim că de atunci a mai fost ales de încă două ori, servind ca președinte al României timp de 12 ani.

Ce fel de revoluție este aceea în care învingătorii sunt omorâți de învinși, care continuă să rămână la putere, să abuzeze de putere și să înăbușe orice reacție antiguvernamentală?

În noaptea de 12 spre 13 iunie, autoritățile au intervenit în forță pentru a împrăștia demonstranții (studenți, intelectuali, muncitori) aflați în Piața Universității, care încercau să trezească restul polulației la realitatea instaurării unui noi guvern dictatorial neocomunist. Deși acținunile demonstranțiilor au avut un caracter pașnic, fără violență, ei au fost atacați, abuzați, maltratați.

Chemați de Iliescu, “să apare democrația așa de greu cucerită și să curme încercările de forță ale acestor grupuri extremiste”, patru garnituri de tren pline cu minerii conduși de liderul sindacal Miron Cozma au sosit în ziua urmatoare în București.

Ceea ce urmează reprezintă un măcel, în care oameni sunt bătuți cu sălbăticie, împușcați, legați în lanțuri, omorâți în bătaie cu rangi, topoare, ciomege. Mitraliere, elicoptere, scutieri, armata, focuri de armă asupra populației, incendii, crime, jafuri, violuri, devastari, arestari arbitrare și fără mandat.

Sediile partidelor istorice și ale ziarului Romania Liberă au fost devastate și mii de bucureșteni au fost bătuți pentru simplul fapt că aveau barbă sau ochelari sau pentru că păreau a fi studenți.

Oficial, numărul celor morți în acele zile este șase, dar neoficial numărul lor este de peste 100. În sprijinul acestei teorii este adusă descoperire din Cimitirul Străulești a 78 de morminte cu persoane neidentificate, ale căror fețe erau arse cu acid, decedate în perioada 13-17 iunie 1990, dar și mărturia unor medici care au îngrijit victimele ajunse la spitale.

Pe 15 iunie, miile de mineri au fost strânși la Romexpo, unde presedintele Ion Iliescu le-a mulțumit pentru "atitudinea de înaltă conștiință civic."

Evenimetele din 13-15 iunie 1990 au fost rezultatele încercării unei lovituri de stat din partea lui Ion Iliescu si grupul său. Violențele dezlănțuite în Bucuresti au avut ca scop interzicerea presei independente, partidelor istorice PNȚCD și PNL, lichidarea sau arestarea contestatarilor, stoparea oricarei opoziții față de noul regim.

Este o durere cu care suntem condamnați să trăim indiferent de schimbările politice, sociale sau economice care se produc de acum înainte. Suntem, de asemenea, condamnați să trăim cu frustrările unei justiții incapabile, intenționat sau nu, de a face dreptate unor abuzuri atât de evidente, ale căror dosare se plimbă, de aproape două decenii, ca trenurile în gară, de la Procuratură la Secția Parchetelor Militare la Magistratură și apoi înapoi pentru că dosarele nu prezintă consistență.

Chiar și așa, după toate progrsele făcute, fie ele tardive, tărăgănate sau incomplete, în vara anului trecut Curtea Constituțională ia decizia ca civilii să nu mai poată fi cercetați de Parchetele Militare, astfel că dosarul este disjuns, iar partea care îl privește pe fostul președinte Ion Iliescu ajunge pe masa altei secții a Parchetului General, fiind și mai mult întârziată.

Cu doar o zi înainte de decizia Curții, procurorul Dan Voinea dispunea începerea urmaririi penale a lui Ion Iliescu, hotarare infirmată însă de procurorul general, Laura Codruța Kovesi, afirmând că Voinea a încălcat legea.

Iar dacă acest fapt n-ar fi fost de ajuns, în alegerile locale din acest an pentru primăria Capitalei, membrii partidului liberal, ale căror sedii au fost devastate din ordinul lui Iliescu și grupului său în 1990, se asociază astăzi cu cei care atunci le-au fost călăi, asupritori, maltratori.

Nu poți să nu te gândești cu dispreț și indignare la ceea ce se întâmplă în realitatea politică cotidiană, care parcă ca într-un teatru al absurdului, nu face altceva decât să-și bată joc valorile morale umane.