Radu Lupu, al lumii pianist

Cu câteva săptămâni în urmă vă invitam la o seară specială, cu muzică de calitate. Vă invitam la seara Radu Lupu. 

Mare mi-a fost bucuria să văd că ați onorat cu prezența această invitație. Să aud vorbindu-se româneşte în jurul meu mi-a creat un sentiment de împăcare şi solidaritate, mi-a dat speranța de unitate. După cum vă promiteam, în articolul precedent, a fost, într-adevăr, un privilegiu.

În după-amiaza zilei de 10 februarie, performanța muzicală a lui Radu Lupu a ajuns aproape de perfecțiune. Fiecare notă n-ar fi putut fi atinsă cu mai multă precizie, cu mai multă riguriozitate decât a fost sub degetele maestrului român. 

Radu Lupu este ca un motor cu reacție perfectă: fără greşeală, fără ezitare, fără emoții, fără frică, este în cercul lui. 

Din prizma mea, dacă nu ar subestima audiența şi ar încerca să invite şi pe ceilalți în cercul lui, ar fi cu mult mai aproape de perfecțiunea cercului.

Dar, poate, nu este vina lui, a fi în cerc este să încerci să intri în cerc sau în horă, depinde in care cerc doreşti să fii. Mie îmi place hora şi la pian, dar este greu dacă Radu Lupu nu vrea să joace hora cu noi, pentru că şi nouă ne place pianul. Ca să joci o horă trebuie să formezi un cerc, iar românii din audiență au completat cercul şi sângele de român l-a completat pe el.

După cum îi este obiceiul, Radu Lupu, în vizita sa de la Chicago Symphony Center, nu a vorbit nici cu jurnaliştii, dar nici cu publicul prezent la concert. 

O personalitate de o seriozitate extremă, pianistul român, născut în Galați, nu acordă interviuri şi nu-şi permite nici un fel de interacțiune emoțională cu ascultătorii săi. Fiind față în față cu muzica lui, nu te poți abține să nu observi distanța, chiar răceala, dintre tine şi interpret, chiar dacă acesta se află doar la câțiva paşi de tine. 

Radu Lupu nu se conectează cu publicul. Singura conecție pe care o simți este dintre muzica pe care o interpretează şi propriul sine. Iar energia din această conecție face să se audă o muzică cum nici o muzică nu s-a mai auzit înainte. 

Dar, de data aceasta, pianistul român ne-a zâmbit de câteva ori, ba chiar ne-a salutat la sfârşitul concertului, gest întâlnit rar în comportamentul său. Şi, dacă aceste aparent nesemnificative gesturi n-ar fi fost de ajuns, ne-a mai oferit şi două encores, pe lângă cele două seturi muzicale, de 45 de minute.

Sonata în D Major, D. 850, de Schubert şi Preludes, Book I, de Debussy au fost alegerea muzicală a lui Radu Lupu pentru recitalul de duminică. Nici una dintre aceste compoziții nu este, însă, interpretată frecvent de alți pianişti şi, cu siguranță, nimeni nu le aranjează ca pereche. Asta pentru că sunt partiuri greoaie, aproape impenetrabile, chiar neatractive, însă care au primit coerență, profunzime, ritm şi remarcabilă devotare. 

Cred că maesterul român a interpretat compozițiile muzicale mai bine decât însăşi compozitorii lor. Asta pentru că foarte rar ai să întâlneşti un pianist mai implicat într-o piesă muzicală decât Radu Lupu. Pentru Radu Lupu nimic altceva nu există decât muzica. Când este la pian este în transă. Radu Lupu este E = mc2-ul muzicii pe care o interpretează.

Fiecare pianist îşi spune propria poveste, prin muzica pe care o interpretează. Atâtea interpretări atâtea poveşti. Este imposibil ca să auzi aceeaşi poveste de două ori. În ovațiile şi aplauzele publicului, pianistul român şi-a continuat firul poveştii, acordând două encores, tot din Debussy, care au sunat ca un episod muzical cu un final neaşteptat, aproape improvizat.

Dacă în recitalul de duminică, Radu Lupu a fost cea mai importantă persoană, pe locul doi a fost audiența. Mulți dintre ei, români. Sper că maestrul ştie cât de mult ne mândrim cu el şi sper că ştie că apreciem o valoare când o avem, când o vedem, dar mai ales când o auzim.

Acesta este românul Radu Lupu şi nici jumătate din ce este nu a fost spus. Imaginați-vă cât a rămas nespus.

Mugur Alexandru Simionov, un artist român sau numai un artist?

De multe ori, pentru a înțelege ceva trebuie să începi de la sfârşit. Ce înseamnă arta? Când sufletul îți cântă pace, când sufletul îți cântă dor, când sufletul tot caută. 

Cum prinzi lumina între drepte, curbe, cercuri şi umbre? Cum faci lumina dintre linii, curbe, cercuri şi umbre să prindă viață? Şi după ce a prins viață cum o faci să trăiască prin fiecare privitor, cu fiecare privitor? 

Acest lucru îl face Mugur Alexandru Simionov. 

Se pare că, artistul român a descoperit secretul, pentru că el a reuşit să capteze viața în forme impersonale. Tablourile lui emană viață. Sculpturile lui emană viață.

Un tablou este o amintire. A unei persoane, a unui loc, a unui anumit timp trecut sau viitor. Un tablou este o dorință, un vis, o faptă reală. Un tablou poate fi orice. Pentru că, pe lângă ce a vrut sa transmită artistul, este la fel de important ce sentimente îți trezeşte ție ca privitor, ceea ce artistul a pictat sau sculptat. Pentru că ceea ce găseşte în tine este arta în sine. 

Acesta este motivul pentru care multă lume nu este atrasă de artă, de pictură, de sculptură, pentru că ei caută motivul artistului şi uită să caute motivul personal. Şi nu înțeleg şi au dureri de cap şi spun că arta nu este pentru ei.

Viața este ca şi arta, personală. Chiar dacă ne identificăm cu viața altor persoane, experiența noastră este unică.

Unică este şi arta sculptorului şi pictorului român Mugur Alexandru Simionov. Cât se poate de moderne, câteodată cât se poate de dadaiste, lucrările lui Mugur Simionov sunt cât se poate de intrigante. Şi asta pentru că te lasă pe tine, privitorul, să descoperi sensul dintre linii, curbe, forme geometrice, piramide, drepte, lumini si umbre, iar câteodată şi culoare. 

Tablourile lui M. Simoinov radiază lumină, pe care o decoperi la prima vedere. Este o lumină vie, creatoare de viață, iar viața din lumina tablourilor îi crează unicitate. 

Cuvântul “atelier” îşi găseşte adevărata semnificație în camerele de lucru ale artistului. Chiar dacă, pentru cineva din afară, totul pare un conglomerat, un bazar, un haos, fiecare lucru îşi are rostul lui, locul lui, ordinea lui. În tot haosul găseşti ordine, disciplină, găseşti sute de ore de muncă obositoare, extenuantă. Pentru că ceea ce pare un tablou reuşit sau o sculptură reuşită este produsul a ore în şir de şlefuit, de finisat, de creat, de modelat, de desenat, de redesenat. Toate realizate cu precizia unui chirurg, cu migală. 

De la păpuşi atârnate de tavan în colivii de păsări până la măşti şi figurine de inspitație orientală. De la clape de pian la picioare de păpuşi. De la picioare de masă şi scaune la ceasuri mari rotunde. De la crucificşi la pantofi de damă. De la instrumente muzicale la cap de dragon. De la simbolurile părților umane, în special cele de femei, la buchete de flori turnate în bronz. De la sute de cărți în româneşte, engleză şi franceză la torsuri de femeie. De la fotografii personale la pozele cu familia casei regale româneşti la pozele lui Constantin Brâncuşi la portretele lui Mircea Eliade. De la “Istoria grecilor” la “Istoria banatului” la “Istoria României”. De la “Agonie şi Extaz” la “Dans les musees de province”. De la Marin Sorescu la Mihai Pacepa “Cartea neagră a securității”. De la “Miturile esențiale” la Napoleon la Armani. De la icoane şi cruci la Picasso, Matisse, Modigliani şi arta Bizantină. Şi lista poate continua ore în şir. De la colecții de pipe la simboluri africane la colecții de farfurii vechi la colecții de aparate de fotografiat la colecții de Buddha. Dar mă opresc aici, pentru că deja complexitatea artistului este evidentă. Toate aceste elemente îşi găsesc locul şi o semnificație aparte, nouă în lucrările artistului, mereu în căutare de idei, de noi semnificații.

Atelierul lui Mugur Simionov este casa lui este o enciclopedie a lumii. O călătorie cu popasuri în ceea ce reprezintă sufletul şi inspitația artistului, în care diversitatea energiilor coexistă în tablouri care îşi crează o viață a lor, în scultpuri cu viață proprie. Sute şi sute de lucrări. 

În camerele de lucru găseşti sute şi sute de lucrări ale artistului român. Le găseşti pe mese, sub mese, pe dulapuri, în dulapuri, în toate colțurile posibile, în toate sertarele ascunse, oriunde ai posibilitatea să aşezi ceva, oriunde ochiul caută. Le găseşti una peste cealaltă, atârnate, răzemate, înclinate, frumos aşezate. Le găseşti începute, în defăşurare, reluate, retuşate, terminate, înrămate, neînrămate. Pentru că Mugur Simionov este un perfecționist, un trasformator de idei în lucruri palpabile, un căutător. 

Aveți posibilitatea de-a vedea o mică parte din lucrările artistului la biserica “Sfânta Maria”, 4225 N Central. Dar, anul acesta, Mugur Alexandru Simionov ne promite o expoziție de anvergură la Oakton Community College, pe care o aşteptăm, de pe acum, cu plăcere şi interes.