Romanul care a descoperit insulina!
În palmaresul invenţiilor şi descoperirilor româneşti care au influenţat şi continuă să influenţeze lumea în care astăzi trăim se numără şi cea mai importantă descoperire medicală a secolului XX, insulina, izolată pentru prima dată de omul de ştiinţă român Nicolae C. Paulescu.
Cunoscând acest fapt devin foarte revoltată, când, citind într-un dicţionar istoric al evenimentelor petrecute secolul trecut intitulat An Illustrated History of the 20th century, nu găsesc numeleui lui Paulescu ca descoperitor al faimosului hormon, ci găsesc numele a patru biochimişti canadieni. Revoltarea mea este cu atât mai mare cu cât îmi dau seama că informaţiile greşite încă circulă la scară mondială. Este de datoria noastră să vorbim lumii despre adevăratul părinte al insulinei. Este timpul.
Supranumită „molecula vedetă” a secolului trecut, insulina a reprezentat o adevărată revoluţie medicală, pentru că a redat dreptul la viaţă milinoanelor de oameni diabetici, care până atunci erau condamnaţi la o moarte lentă, dar sigura.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în momentul de faţă, există 180 de milioane de oameni care suferă de diabet, adică mai mult de 3% din populaţia globului, iar până în 2012 se preconizează o creştere a pacienţior diabetici de până la 220 de milioane. Rolul lui Nicolae Paulescu în istoria medicinei universale este deci unul extrem de important, chiar dacă istoria vieţii lui este una controversată.
Nicolae Paulescu a beneciciat de o instruine educaţională temeinică atât în timpul studiilor liceale urmate în Bucureşti la liceul „Mihai Viteazul”, cât şi în timpul studiilor universitare urmate în Paris la Facultatea de Medicină şi mai târziu la Facultatea de Ştiinţe din capitala franceză.
De la o vârstă fragedă învaţă limbile franceză, greacă şi latină, fiind capabil să citească importante opere clasice în originar, care l-au introdus în lumea fiziologiei, a literaturii şi a artei, domenii în care a manifestat vocaţii pe întreg parcursul vieţii.
Între anii 1888 şi 1901, Nicolae Paulescu obţine, la Paris, trei doctorate: unul în medicină, unul în fiziologie şi, la Sorbona, în ştiinţe naturale şi se desăvârşeşte profesional, având acces în cercurile înalte ale ştiinţei europene. Ca student, Paulescu a lucrat la mai multe spitale pariziene, printre care renumitul spital Hotel-Dieu, condus de Etienne Lancereaux şi apoi la spitalul Notre-Dame du Perpetuel Secours (mai mult de zece ani), aici fiind adjunctul lui E. Lancereaux (cel mai prestigios clinician şi anatomo-patolog al epocii).
În anul 1900, fiziologul român se întoarce în ţară, unde este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o va conduce timp de 30 de ani. În Romania, Paulescu reorganizează învăţământul medical după modelul celui francez şi, în 1907, publică primul manual de fiziologie. Pe lângă activitatea didactică, N. Paulescu va deţine funcţia de director al clinicii de medicină internă de la spitalul St. Vincet de Paul din Bucureşti.
Cercetările medicale realizate de Paulescu cuprind aproape toate domeniile fiziologiei, însă cea mai importană preocupare a sa a constituit-o studiul glandelor endocrine – hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul – pentru care statul francez i-a acordat marea distincţie Palmele Academiei.
Alături de reputatul Lancereaux, fiziologul românul va publica, în etape succesive (1903, 1906, 1912 şi 1930), grandioasa sinteză medicală, de circa 4000 de pagini, Traite de Medicine Lancereaux-Paulescu. De asemenea, în anii primului război mondial, Nicolae Paulescu tipăreşte, în trei volume, un alt tratat medical de excepţie intitulat Traite de Phyhologie Medicale, în care au apărut şi primele rezultate experimentale cu referire la secreţia endocrină pancreatică.
În august 1921, Nicolae C. Paulescu publică, în revista belgiană Archives Internationales de Physiologie (cea mai importantă revistă de fiziologie din Europa), un articol în care descrie cu lux de amănunt modalitatea prin care a reuşit să izoleze un hormon al pancreasului, numit de el pancrenină, şi care nu reprezintă altceva decât descoperirea tratamenului antidiabetic. În urma experimentelor efectuate pe câini diabetici, omul de ştiinţă român şi-a dat seamă că secreţia descoperită de el duce la diminuarea concentarţiei de zahar, uree şi cetonă din sânge.
La data de 10 aprilie 1922, Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi elibereaza lui N. C. Paulescu brevetul cu numărul 6255 pentru descoperirea pancreninei, forma iniţială de insulină, intitulat „Pancrenina şi procedura fabricaţiei sale”, unde, printre altele, se precizează: „Pentru ca pancrenina să fie întrebuinţată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităţi, ceea ce necesită un mare capital (...) Revendic invenţiunea produsului organic pancrenina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului.”
Cu toate acestea, folosirea insuliniei în tratarea diabetului nu este contribuţia lui Paulescu, descoperitorul ei, ci aparţine unor canadieni, care, la opt luni după publicarea articolului savantului român în presa ştiinţifică internaţionlă, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie, însuşindu-şi descoperirea insulinei.
Furtul este unul grosolan, greu de imaginat că ar fi posibil, mai ales că doveziile lui Paulescu erau foarte clare şi, mai ales că, referinţele folosite de canadienii Grant Banting şi Herbert Best în cercetarea lor aparţineau lui Paulescu. Însă, interpretarea greşită a tratatelor lui Nicolae Paulescu, ale căror concluzii au fost grotesc deformate, a avut drept consecinţă ignorarea totală a cercetărilor sale.
“Unii m-au devalizat, alţii încearcă să-mi înăbuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară, credeam că un cercetator poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire. Cer deci cu insistenţă să fie creat un tribunal internaţional, care să judece fraudele ştiinţifice, după cum există unul care luptă contra fraudelor literare...” Acestea sunt cuvintele zadarnice din decembrie 1923 ale lui Paulescu.
Lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J.J. MacLeod, de la Universitatea din Toronto, Banting şi Best aveau să-ţi revendice o descoperire care nu le aparţinea şi pentru care, împreună cu biochimistul Collip, care a reuşi pentru prima dată purificarea extractului pancreatic, făcându-l administrabil la om, aveau să primească, în 1923, premiul Nobel pentru Medicină.
Nicolae Paulescu moare în anul 1931, fără a mai putea dovedi că este autorul descoperirii medicale a secolului XX, a cărei folosire neîntreruptă continuă să salveze viaţa a milioane de oameni. Uitarea care s-a aşternut peste aminitirea lui Paulescu avea să fie însă întreruptă în anul 1969, când a fost promovată o campanie de redescoperire a adevărului.
Premergătorul acestei iniţiative nu a fost un român, cum era de aşteptat, ci diabetologul scoţian Ian Murray, care, încercând să scrie un istoric al celebrei descoperiri, a ajuns în faţa unui adevăr neaşteptat: înaintea lui Banting şi a lui Best, un român descoperise insulina.
Ian Murray a scris patru articole de restabilire a adevărului şi a reuşit să convingă lumea ştiinţifică internaţională că adevaratul părinte al insulinei este românul Nicolae C. Paulescu, a cărui lucrare Traite de Phyhologie Medicale reprezintă, în fapt, certificatul de naştere al insulinei.
De asemenea, tot în 1969 Comitetul Nobel a recunoscut meritele savantului român Nicolae C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Cu toatea acestea, directorului Comitetului, A.W.K. Tiselius, a exclus posibilitatea unei corectări oficiale, exprimându-şi speranţa că forurile ştiinţifice internaţionale vor aprecia şi elogia descoperirea românului din 1921. Timpul a dovedit în sfârşit adevărul. Mintea oamenilor trebuie să facă acum adaptarea la noul nume. A fost românul Paulescu.
Din păcate, imaginea profesorului Nicolae Paulescu a fost umbrită de concpţiile sale antisemite, pe care le-a exprimat în mai multe articole editate în România anilor `20, în special în ziarul Apărarea Naţională. Directorul Institutului de Boli de Nutriţie care poartă numele savantului român, prof. Dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, arăta că „aversiunea stranie manifestată împotriva lui Paulescu a venit nu din cercurile ştiinţifice, ci din cele politice. Naţionalismul său fervent şi intransigent a contribuit într-o mare măsură la exacerbarea unei adversităţi ce s-a prelungit multă vreme după moartea sa.”
Nicolae C. Paulescu a fost un doctor excepţional. Nicolae C. Paulescu a fost un om de ştiinţă genial, fără contribuţia căruia tratamentul antidiabetic s-ar fi descoperit, poate, mult mai târziu, fără contribuţia căruia milioane de oameni ar fi fost condamnaţi la o moarte prematură. Dar ca om politic, Nicolae C. Paulescu nu are iertare. Pentru viziunile lui antievreieşti lumea ştiinţifică internaţională a fost necruţătoare, „pedepsindu-l” atât în 1923, când nu a fost recunoscut ca autor al descoperirii insuliniei, ca apoi jumătate de secol nimeni să nu-şi mai amintească de el, cât şi în 2003, când inaugurarea bustului său de la spitalul parizian Hotel-Dieu a fost anulată.
În profida valorii medicale incontestabile a lui N. C. Paulescu, opţiunile sale politice totalitare reprezintă o trădare a eticii profesionale, a principiilor universale ale drepturilor omului şi a democraţiei. Ideile promovate de activitatea politico-ideologică a lui Paulescu sunt de neacceptat, însă ele nu trebuie ascunse.
În legătură cu acest fapt, Nicolae Cajal, preşedintele secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române şi preşedintele Comunităţii Evreiesti din România a exprimat următoarele: „Personal, consider că meritele lui Nicolae Paulescu sunt mari, sunt deosebite şi trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea generala l-a şi ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contribuţia ştiinţifică în combaterea diabetului şi optiunile personale antisemite.”
Nicolae C. Paulescu a fost, este şi întotdeauan va fi descoperitorul insulinei. Nicolae C. Paulescu a fost, este şi întotdeauna va fi românul care a descoperit insulia.