Din punct de vedere geographic, România a făcut din totdeauna parte din Europa. Din toate celelalte puncte de vedere (politic, legislative, social, juritic etc.) România nu a fost privită ca o ţară europeană. După Revoluţia din decembrie 1989, una dintre cele mai arzătoare dorinţe ale românilor, în general şi ale politicienilor, în special, a fost să fim şi noi trataţi ca o ţară europeană, cu drepturi depline.
După 17 ani de aşteptare, schimbări şi reforme, România a fost, în sfârşit, acceptată în cadrul Uniunii Europene. La 1 ianuarie 2007, România, alături de Bulgaria, s-a alăturat celor 25 de state europene deja membre, într-o unitate de jumătate de billion de europeni. La acea data, preşedintele României Traian Băsescu, aflat în Piaţa Universităţii, alături de alţi români veniţi să sărbătorească integrarea, exclama: ”Am ajuns în Europa. Bine am venit în Europa”.
Deşi a trecut aproape un an şi jumătate de la integrare, iar ştirea nu mai este de mult noutate, intrarea României în UE este considerată de corpul executiv al Uniunii, precum şi de alte state membre, preamatură.
Înainte de aderare, UE avea şi exercita autoritate faţă de România şi Bulgaria pentru îndeplinirea reformelor aderente şi putea ameninţa cu întârzierea integrării, tocmai pentru o mai rapidă realizare a reformelor politice şi economice. Acest fapt, de altfel, s-a şi întâmplat, pentru că politicienii români au făcut tot posibilul, lucrând împreună, pentru a îndeplini clauzele de primire în Uniunea Europeană.
Dar, o dată intraţi, se pare că politicienii noştri au uitat că programul de reforme trebuie să continuie. Au uitat că Europa este, acum mai mult ca niciodată, cu ochii pe noi, mai ales pentru combaterea corupţiei şi implementarea reformelor. Acum, pentru că România este membră cu drepturi depline în UE avem, pe lângă alte cerinţe de îndeplinit şi responsabilităţi de asumat, progrese de realizat, lupte de luptat.
Planul pe termen scurt al politicienilor români a fost îndeplinit, am fost primiţi în Europa, iar cetăţenii României au început, din nou să spere. Au început să spere în promisiunile din discursurile politice, în promnisiunile pentru o viaţă decentă, demnă de Europa, din care am făcut mereu parte, chiar dacă mai mult în conştiinţa colectivă, decât în realitatea imediată.
Dar, o dată ce am fost primiţi în Uniune, politicienii români au uitat să continuie planul pe termen lung al programului de integrare, lăsând la o parte realizarea de noi reforme, lupta împotriva corupţiei şi dorinţa de o guvernare democratică. A fost doar o faţadă a politicienilor faţă de ochii încruntaţi şi neîncrezători ai statelor deja membre. Revenind la vechile lor năravuri, politicienii noştri au continuat insultele între ei, în locul continuării reformelor. Au continuat cu luptele de interese între ei, în locul luptelor împotriva corupţiei. Avem legi alambicate, cu ambiguităţi lexicale şi gramaticale, care opresc progresul ţării spre o democraţie reală. Aproape totul este ca înainte cu excepţia faptului că acum ne putem plimba liberi prin Europa.
Atâta timp cât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) nu este lăsat să-şi facă datoria de desconspirare a vechilor informatori ai Securităţii, ţara este condusă, în mare măsură, de aceeiaşi comunişti de altă dată. De fiecare dată când CNSAS găseşte un dosar de poliţie politică în rândul celor ce ne conduc astăzi, de atâtea ori este negat, abnegat, criticat. Legea nu vorbeşte aceeaşi limbă pentru toţi, se pare. S-a ajuns până la punctul în care CNSAS a fost declarat neconstituţional, nedemocratic. Desconspirarea dosarelor Securităţii este o procedură pe cât de democrată, pe atât de necesară. Trebuie să ştim cine sunt cei cărora le dăm voturile şi încrederea noastră, care este trecutul lor, ca să preîntâmpinăm viitorul. Populaţia României terorizată şi torturată datorită “rezumatelor” făcute de compatrioţii lor colaboratori ai Securităţii are dreptul să ştie cine le-au fost torţionarii.
De ce nimeni nu-şi asumă responsabilitatea faptelor lor? Cum este posibil, la aproape două decenii de postcomunism, să fim încă conduşi de foşti securişi, de foşti ofiţieri ai Securităţii. Avem dreptul să ştim, avm dreptul să judecăm, avem dreptul să-i alungăm din funcţiile pe care le deţin. Folosindu-se de funcţii şi statut, foştii coraboratori, încă nedesconspiraţi, îşi exercită puterile pentru a reduce la tăcere trecutul lor, pentru a-i reduce la tăcere pe pârâţii lor.
În plină campanie electorală pentru alegerile locale, CNSAS nu are timp să de-a undă verde tuturor candidaţilor la primării şi consilii judeţene, cum i-a fost încredinţat să o facă, mai ales că verificarea lor este îngreunată de informaţiile incomplete furnizate de Biroul Electoral Central, care funcţionează după alte legi decât cele ale Consiliului. Adică, din punct de vedere legislative, BEC nu are voie să furnizeze anumite date personale despre candidaţi, deşi aceasta este singura modalitatea de a afla, într-adevăr, dacă un candidat a făcut poliţie politică sau nu. Este, aşadar, evident cercul vicios în care se învârte rutina legislativă, în acest caz. Dar nimeni nu pare să fie foarte revoltat de această situaţie. Românul este obişnuit cu astfel de contexte şi pare să fie foarte tolerant.
România trebuie să aibă puterea, prin cetăţenii ei şi prin cei pe care noi îi alegem să ne reprezinte, să se ridice la standardele de viaţă ale celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene. Lupta abia a început. Europa ne are în vizorul ei, iar dacă ei văd că ceva este în neregulă, noi de ce nu vedem?
Dacă cerinţele Uniunii Europene după aderare nu sunt realizate, România riscă să plătească consecinţele eşecului. Aceste consecinţe pot fi multiple: punerea în aplicare a cauzelor de salvgardare, reducerea sau sistarea unor anumite fonduri (România ar trebui să primească de la UE, până în 2013, 46.06 bilioane de dolari), interzicerea exportului unor bunuri de consum care nu se încadrează normelor europene de igienă şi siguranţă, refuzarea recunoaşterii anumitor judecăţi civile şi penale, dacă România nu îndeplineşte măsurile cerute pentru combaterea corupţiei.
În cazuri extreme, UE poate suspenda anumite drepturi ale unui membru, ca dreptul de a participa la votarea deciziilor din cadrul Uniunii, dacă ţara respectivă încalcă regurile UE de libertate, democraţie, drepturile omului şi legislaţie.
Tot la 1 ianuarie 2007, tot în Piaţa Universităţii, Traian Băsescu mai adăuga că intrarea României în Uniunea Europeană este ”o şansă enormă pentru generaţiile viitoare”. Fiind convinsă că preşedintele avea foarte mare dreptate, făgăduiesc să cred, în continuare, că nu ne vom tăia singuri creanga de sub picioare.