Din păcate, câteodată, istoria României postcomuniste arată la fel de rău ca și istoria României comuniste. La 18 ani de la sângerosa Mineriada din 1990, justiția română nu a reușit să condamne vinovații pentru atrocitățile și abuzurile petrecute în București între 13-15 iunie.
După Revoluția din decembrie 1989, încă din luna ianuarie 1990, au apărut în Capitală și în alte orașe mari din țară manifestări antiguvernamentale, ca urmare a deciziei Frontului Salavării Naționale (FSN) de a se transforma în partid politic și a participa la competiția electorală, pe care avea să o câștige în 20 mai 1990, când un fost comunist, Ion Iliescu, devine președintele așa zisei Românii libere de comunism. Ca să nu mai amintim că de atunci a mai fost ales de încă două ori, servind ca președinte al României timp de 12 ani.
Ce fel de revoluție este aceea în care învingătorii sunt omorâți de învinși, care continuă să rămână la putere, să abuzeze de putere și să înăbușe orice reacție antiguvernamentală?
În noaptea de 12 spre 13 iunie, autoritățile au intervenit în forță pentru a împrăștia demonstranții (studenți, intelectuali, muncitori) aflați în Piața Universității, care încercau să trezească restul polulației la realitatea instaurării unui noi guvern dictatorial neocomunist. Deși acținunile demonstranțiilor au avut un caracter pașnic, fără violență, ei au fost atacați, abuzați, maltratați.
Chemați de Iliescu, “să apare democrația așa de greu cucerită și să curme încercările de forță ale acestor grupuri extremiste”, patru garnituri de tren pline cu minerii conduși de liderul sindacal Miron Cozma au sosit în ziua urmatoare în București.
Ceea ce urmează reprezintă un măcel, în care oameni sunt bătuți cu sălbăticie, împușcați, legați în lanțuri, omorâți în bătaie cu rangi, topoare, ciomege. Mitraliere, elicoptere, scutieri, armata, focuri de armă asupra populației, incendii, crime, jafuri, violuri, devastari, arestari arbitrare și fără mandat.
Sediile partidelor istorice și ale ziarului Romania Liberă au fost devastate și mii de bucureșteni au fost bătuți pentru simplul fapt că aveau barbă sau ochelari sau pentru că păreau a fi studenți.
Oficial, numărul celor morți în acele zile este șase, dar neoficial numărul lor este de peste 100. În sprijinul acestei teorii este adusă descoperire din Cimitirul Străulești a 78 de morminte cu persoane neidentificate, ale căror fețe erau arse cu acid, decedate în perioada 13-17 iunie 1990, dar și mărturia unor medici care au îngrijit victimele ajunse la spitale.
Pe 15 iunie, miile de mineri au fost strânși la Romexpo, unde presedintele Ion Iliescu le-a mulțumit pentru "atitudinea de înaltă conștiință civic."
Evenimetele din 13-15 iunie 1990 au fost rezultatele încercării unei lovituri de stat din partea lui Ion Iliescu si grupul său. Violențele dezlănțuite în Bucuresti au avut ca scop interzicerea presei independente, partidelor istorice PNȚCD și PNL, lichidarea sau arestarea contestatarilor, stoparea oricarei opoziții față de noul regim.
Este o durere cu care suntem condamnați să trăim indiferent de schimbările politice, sociale sau economice care se produc de acum înainte. Suntem, de asemenea, condamnați să trăim cu frustrările unei justiții incapabile, intenționat sau nu, de a face dreptate unor abuzuri atât de evidente, ale căror dosare se plimbă, de aproape două decenii, ca trenurile în gară, de la Procuratură la Secția Parchetelor Militare la Magistratură și apoi înapoi pentru că dosarele nu prezintă consistență.
Chiar și așa, după toate progrsele făcute, fie ele tardive, tărăgănate sau incomplete, în vara anului trecut Curtea Constituțională ia decizia ca civilii să nu mai poată fi cercetați de Parchetele Militare, astfel că dosarul este disjuns, iar partea care îl privește pe fostul președinte Ion Iliescu ajunge pe masa altei secții a Parchetului General, fiind și mai mult întârziată.
Cu doar o zi înainte de decizia Curții, procurorul Dan Voinea dispunea începerea urmaririi penale a lui Ion Iliescu, hotarare infirmată însă de procurorul general, Laura Codruța Kovesi, afirmând că Voinea a încălcat legea.
Iar dacă acest fapt n-ar fi fost de ajuns, în alegerile locale din acest an pentru primăria Capitalei, membrii partidului liberal, ale căror sedii au fost devastate din ordinul lui Iliescu și grupului său în 1990, se asociază astăzi cu cei care atunci le-au fost călăi, asupritori, maltratori.
Nu poți să nu te gândești cu dispreț și indignare la ceea ce se întâmplă în realitatea politică cotidiană, care parcă ca într-un teatru al absurdului, nu face altceva decât să-și bată joc valorile morale umane.