Traian Vuia, mai greu ca aerul

În istoria aviaţiei mondiale găsim numele multor români, printre care cei mai renumiţi sunt Traian Vuia, Aurel Vlaicu sau Henri Coandă. În acest domeniu ne putem mândri nu numai cu inveţii româneşti de valoare, dar mai ales cu priorităţi româneşti aviatice a cărora realizarea a determinat evoluţia aviaţiei universale. Găsesc, totuşi, foarte frustrantă nerecunoaşterea meritelor inventatorilor români de către lumea modernă de astăzi, care deşi nu este prost informată, este cu siguranţă dezinformată.

Una dintre cele mai controversate dezbateri din domeniul aviaţiei este legată de stabilirea primului zbor mecanic din lume. Din orgolii sau motive politice, Occidentul a exagerat de multe ori propriile invenţii, însuşindu-şi în multe domenii priorităţi pe care nu le are. De multe ori, ţările puternice au scris istoria în favoarea lor.

În această „luptă” pentru întâietate, principalele ţări implicate sunt Franţa, prin Clement Ader, Statele Unite ale Americii, prin fraţii Wright şi România, prin Traian Vuia.

Anul 2000 a fost declarat de Franţa „anul aeronauticii”, prilej cu care a fost publicată şi o enciclopedie care pretindea întâietatea francezului Clement Ader, în realizarea primului zbor mecanic. Dar acest lucru a fost infirmat şi de presa vremii şi de istoricii aviaţiei care au demonstrat că zborul lui Clement Ader, din 1897, nu putea fi realizat tocmai din cauza designului aripilor, care nu puteau susţine şi controla avionul, motiv pentru care acesta s-a şi prăbuşit la scurt timp după decolare.

Americanii îşi revendică ei primul zbor mecanic din lume, realizat de fraţii Wilbur şi Orville Wright (inspiraţi de modelul lui Otto Lilienthal), în decembrie 1903, de la Kittz Hawk, din Carolina de Nord. Deşi zborul lor s-a realizat cu succes, avea o mare lipsă: nu decola decât de pe o rampă de lansare.

După insuccesul lui Clement Ader ceilalţi inventatori au ocolit problema ridicării de la sol prin propriile mijloace de la bord, folosind metode externe: Lilienthal îşi dădea drumul de pe vârful unui deal, fraţii Wright foloseau un plan înclinat sau o catapultă, Samuel Pierpont Langley îşi lansa aparatul de pe o rampă construită pe ţărmul unei ape, iar Santos Dumont trăgându-l cu un măgar.

Diferenţa dintre zborul celor doi fraţi americani, Wilbur şi Orville Wright, şi orice alt zbor de până atunci constă în realizarea primului zbor cu motor susţinut şi controlat de la bord. Cu toate că zborul lor este recunoscut universal ca fiind primul de acest gen din lume, el este incomplet, necesitând îmbunătăţiri tehnice. Aceste îmbunătăţiri tehnice fuseseră deja găsite, calculate şi patentate în partea cealaltă a Atlanticului, de către românul Traian Vuia, într-un avion care avea să schimbe modul în care se construiau aparatele de zbor ale vremii, influenţînd direct aviaţia zilelor noastre. În februarie 1903, românul a prezentat Academiei de Ştiinţe de la Paris proiectul său de zbor cu un aparat mai greu decât densitatea aerului, precum şi descrierea procedeului de decolare, invenţia tratată cu mare indiferenţă şi considerată „utopică”.

Ajuns la Paris, românul Traian Vuia va ridica standardele aviaţie la un nivel superior de performanţă. „Aeroplanul automobil” este invenţia proprie a românului care îmbină două mari descoperiri ale timpului său: aripa portantă, necesară planării, şi automobilul, necesar rulării pentru decolare şi aterizare, prevăzut cu patru roţi pneumatice orientabile (metodă folosită cu frecvenţă doi ani mai târziu).

În 18 martie 1906, pe câmpia de la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor din lume cu un aparat mai greu ca aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. „Vuia 1” a decolat de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, aflate la bord, fără ajutor extern (pantă, cale ferată, catapultă, etc.) şi s-a ridicat la o înălţime de 1 metru, pe o distanţă de 12 metri. „Maşina zburătoare” a lui Traian Vuia avea avantajul de a decola din orice loc, prin propria putere a motorului. Performanţa realizată de inventatorul român a fost consemnată în presa vremii, în reviste ca L’Aerophile, Nature, L’Auto, The New York Herald, L’Aeronautique, L’Histoire de L’Aeronautique sau Nouvelle Histoire Mondiale de L’Aviation. Traian Vuia a repetat testele în vara aceluiaşi an, pe terenul de la Issy-les-Moulineaux, reuşind un zbor de 25 de metri la 2 metri înălţime.

În ediţia din iunie, revista franceză L`Aerophile amintea cititorilor săi să nu uite că, Traian Vuia a testat în public avionul său, încă din februarie 1906 „cu mult înaintea tuturor maşinilor de zbor contemporane”. Iar în ediţia din septembrie 1906, amintea din nou, „de primul om care a reuşit să zboare cu un aeroplan cu decolare directă, capabil să susţină şi un om”.

Ce s-a schimbat de atunci şi până acum? Unde a dispărut adevărul? Nu cumva este ascuns în propria noastră tăcere?

Comparativ cu aparatul de zbor al fraţiilor Wright, Zburătorul (The Flyer), care a fost lansat de pe o pantă înclinată, care nu era prevăzut cu roţi şi care folosea puterea vântului pentru a se ridica mai uşor de la sol, Vuia 1 rezolvă toate aceste probleme tehnice, dovedindu-se cu mult mai performant. Acest „aeroplan profetic”, după cum este numit de marea enciclopedie The American Heritage History of Flight, era prevazut, în premieră mondială, cu tren de aterizare, care făcea parte integrantă din aparat prin concepţie şi construcţie. Acest „aeroplan profetic” a fost primul avion din lume care avea schelet metalic, avionul celor doi fraţi americani fiind construit din lemn. Acest „aeroplan profetic” a fost primul aeroplan care a zburat cu o singură elice tractivă. Acest „aeroplan profetic” fost primul aeroplan cu aripi pliante, permiţând apoi deplasarea ca vehicul rutier. Acest „aeroplan profetic” a fost primul aeroplan care avea aripi cu incidenţa variabilă de zbor. Într-o epocă a biplanelor, avionul lui Traian Vuia a dovedit eficienţa primului monoplan modern, care a ajuns astăzi să reprezinte 95% din producţia aeronautică mondială.

„Acum, după ce toţi s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentelor va creşte rapid, specialiştii vor crea motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul”, îi mărturisea Traian Vuia unui prieten bănăţean, prezent şi el la demonstraţie. Într-adevăr unul dintre „alţii” a fost inginerul brazilian Santos Dumont, care copiind modelul de avion pe roţi al lui Vuia, a fost imortalizat de istorie ca unul dintre pionierii aviaţiei mondiale, deşi până în momentul respectiv folosea cele mai complicate modalităţi de lansare. Îl urmează apoi Louis Bleriot, Charles Voisin, Henri Farman, Esnault-Pelterie, Leon Lavasseur. „Am fost primul, dar aeronautica intrase pe mâna oamenilor de afaceri” mărturiseşte Traian Vuia.

Între 1918 şi 1922, Traian Vuia a construit şi testat printre primele elicoptere din lume, contribuind la dezvoltarea zborului vertical. De asemenea, generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee, este o altă invenţie a celebrului constructor de avioane Traian Vuia, folosită încă la locomotivele Diesel-electrice pentru încălzirea vagoanelor.

Românul Traian Vuia ocupă un rol esenţial în reorientarea creaţiei tehnice aeronautice spre metode elaborate ştiinţific. Istoria fenomenului aeronautic şi-a găsit în invenţiile lui Traian Vuia o rampă de lansare în evoluţia aviaţiei mondiale, pe care o scoate din impas şi stagnare, creând-i continuitate.

Români dragi, nu uitaţi că unul de-al nostru este primul om din lume care a reuşit să zboare cu un aparat mai greu ca aerul, în totalitate condus de propria instalaţie de la bord. Acesta este românul Traian Vuia. Nu americanii Wilbur şi Orville Wright. Dacă astăzi, faptele prezentate mai sus ar fi aduse în faţa unui juriu competent, nu este evident cine ar avea câştig de cauză? Române, vorbeşte astăzi oamenilor din jurul tău de Traian Vuia şi „utopia” lui transformată în realitate. Îi suntem datori de foarte mult timp.

„Este o Pasăre”

Nimic nu e uşor până nu e greu. Constantin Brâncuşi şi-a dedicat întreaga viaţă unei munci asiduee de căutare a esenţei lucrurilor, materiei, universului, de găsire a adevărului despre începuturile lumii, despre începuturile vieţii şi ale tuturor formelor, despre noi. Şi când a descoperit ceea ce a căutat şi a înţeles ceea ce a găsit a muncit şi mai mult ca să le aducă pe înţelesul tuturor. Dar, oamenii nu l-au înţeles şi l-au numit abstrct. Pentru că arta neînţeleasă e catalogată drept abstractă. Este foarte important de precizat faptul că un artist adevărat nu-şi consideră arta abstractă, deoarece adevărul nu poate fi abstract, ci doar oamenii sunt abstracţi de adevăr. Oamenii nu erau învăţaţi să vizioalizeze ceea ce nu semăna cu forma şi percepţia iniţială ştiută de ei, asta până la Brâncuşi. "Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor", obişnuia să spună Brâncuşi despre cei ce nu-i înţelegeau creaţiile.
Ceea ce Constantin Brâncuşi a dăriut lumii a fost însăşi înţelegerea esenţei lucrurilor. Sculpturile artistului român, prin simplicitatea lor, relevă esenţa existenţei. Brâncuşi vine şi îţi arată lucrurile aşa cum sunt, pe înţelesul tuturor, dar genial. Şi nu este genial pentru că este simplu, ci este simplu pentru că este genial!
De la primele sculpturi din Evul Mediu, până la Michelangelo şi Donatello, de la Auguste Rodin, Henri Moore, Bourdelle, Maillol, Charles Despiau până la Constantin Brâncuşi, arta scultpurală a evoluat în ritmul evoluţiei umane. O consecinţă a acestei întrepătrunderi este demonstrată de frecventa întrebarea: „arta imită viaţa sau viaţa imită arta?”
În anul 1900, Parisul a fost gazda a 50 de milioane de oameni, care au participat la cea mai mare expoziţie a tuturor timpurilor, în domeniul artei, arhitecturii şi tehnologiei. Deşi grandoarea acestei expoziţii nu poate fi contestată, ea nu a adus nimic nou sau inspiraţional pe scena începutului de secol. Lumea sculpturii pariziene era dominată de figura artistului Auguste Rodin, a cărui influenţă a eclipsat tinerii artişti din acea perioadă, care în loc să-i înţeleagă creaţia au copiat-o. Dar, cu Rodin se sfârşeşte o epocă, a cărei concluzie evocă grandoarea epocii Renaştentiste. Fără îndoială, creaţia artistului francez nu poate să susţină trecerea sculpturii la nivelul următor, care este modernitatea.
Ajuns în Paris, în 1904, după o călătorie de 2 luni pe jos, Constantin Brâncuşi îşi găseşte imediat locul în această atmosferă de avidă necesitate de înnoire a stilului artistic. Primii ani în capitala franceză nu au fost deloc uşori, după cum însuşi mărturiseşte: „Erau zile când imi era aşa de foame, încât trebuia să ma sprijin de perete ca să nu leşin”. Brâncuşi revoluţionează lumea artei prin sculpturi care reînvie miturile primordiale: energia iniţială a obiectelor şi fiinţelor, originea vieţii, cosmosul, a căror legătură se face prin simplitate. „Simplicitatea nu este o ţintă, dar se ajunge la simplitate fără să vrei, când se atinge cu adevărat esenţa lucrurilor”. Evidente în acest sens sunt „Sărutul”, „Muza adormită”, „Măiastra”, întreaga colecţie de „Păsări”, „Începutul lumii”, „Peştele”, „Domnişoara Pogany” etc. În îndelungata sa periodă de creaţie, mai mult de 50 de ani, Constantin Brâncuşi nu a încetat nicodată să caute adevărul despre esenţa pură a formelor, dimpotrivă şi-a reluat temele până au atins perfecţiunea. Un exemplu în acest sens sunt cele 41 de „Păsări”, a căror primă reprezentare exploata simbolul păsării ca pasăre („Măiastra”, „Pasărea galbenă”) ca mai apoi, să se trecă la reprezentarea şi invocarea idei de zbor („Pasărea în spaţiu”). „Întreaga mea viaţă am căutat esenţa zborului. Zborul, ce mare bucurie”, spunea Constantin Brâncuşi.
În toamna anului 1926, după ce avusese deja trei expoziţii în Statele Unite ale Americii (New York, Chicago, Boston), C. Brâncuşi călătoreşte pentru prima dată în America, pentru o expoziţie la Brummer Gallery. La sosirea în New York, autorităţile vamale au refuzat să admită sculptura „Pasărea în spaţiu” ca operă de artă, „îşi pierduse penele şi picioarele”, şi să fie admisă în ţară duty-free. Americanii au insistat că lucrarea lui Brâncuşi este o bucată de maşină de metal şi au clasificat-o în categoria ustensilelor de bucătărie. Considerând că i s-a făcut „o mare nedreptate”, Constantin Brâncuşi dă în judecată statul american pentru a-şi recupera cei 240 de dolari plătiţi ca taxă. Timp de 2 ani, acest senzaţional proces, Brâncuşi vs. United States, a captivat lumea artistică din ambele părţi ale Atlanticului şi datorită artistului român s-a stabilit, în termeni legali, definiţia unei opere de artă modernă. Am putea spune că, procesul a spart barierele legale şi a luptat pentru libertatea de expresie şi pentru descoperirea adevărului, elemente fundamentale ale justiţiei şi legii americane. De ce este atât de important acest fapt? Pentru că, sculptorul român a produs o adevărată revoluţie în mentalitatea şi înţelegerea publicului american despre progresul şi scopul artei, pentru că lumea artistică americană avea o atitudine intolerantă şi înapoiată faţă de arta modernistă europeană şi a fost împinsă un pas înainte. În 29 noiembrie 1928, după ce verdictul a fost dat în favoarea lui Brâncuşi, ziarele vremii scriau despre sculptura brâncuşiană: „Este o pasăre”. Acesta a fost punctul de plecare al modernismului american.
Constantin Brâncuşi a ajuns la esenţa lucrurilor prin incursiuni în istoria şi cultura civilizaţiilor antice, cu precădere civilizaţia egipteană şi cea celtică, de la care a folosit diferite teme şi motive, dar şi în tradiţia populară românească, cu al ei misticism şi farmec, care i-a fost o permanentă inspiraţie. Din părinţi ţărani şi el însuşi cioban în anii copilăriei, Brâncuşi a învăţat să asculte şi să înţeleagă natura înconjurătoare care i-a devenit prietenă şi muză („Cuminţenia pământului”, „Torment”, „Măiastra” „Rugăciune” etc.). Abilitatea de a găsi adevărul ascuns în aparenţa înşelătoare provine tocmai din prezenţa în conştiinţa şi mintea artistlui a vieţii ţăranului român. Asta este ceea ce a adus el nou la Paris. Modernitatea s-a născut din tradiţia românească.
Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, ridicat în memoria martirilor români din Primul Război Mondial, este un dar al unui fiu mamei sale, este un dar al unui frate surorilor şi fraţilor lui, în semn de mare preţuire şi iubire. „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului” creează un spaţiu perfect pentru meditaţie, un loc în care oamenii se încarcă de energii pozitive. S-a constatat, în urma cercetărilor ştiinţifice, că efectul de piramidă al componentelor „Coloanei Infinitului” (trunchiuri de piramidă, ale căror energii se întâlnesc la vârf), şi curentul electric teluric, precum şi modificările instinctuale intenţionate în alegerea unghiului şi suprafaţei modulelor metalice, captează energiile terestre pe care le emite în exterior (energiile emanate de „Coloană” au fost măsurate până la 200 de metri), creeând propriul câmp gravitaţional. Dacă egiptenii au construit piramidele, Constantin Brâncuşi şi-a dat seama de ce.
Opera lui Constantin Bâncuşi a exercitat o mare influenţă în lumea în care trăim astăzi, atât în domeniul sculpturii, cât şi a arhitecturii şi desenului tehnic (design). În fiecare zi treci pe lângă clădiri moderne, lucrezi în clădiri moderne, locuieşti în clădiri sau case moderne, admiri clădiri moderne şi te minunezi de nivelul avansat la care a ajuns modernitatea, fără însă să te întrebi de unde a pornit modernitatea. Fără nici un fel de echivoc, stilul brâncuşian joacă un factor decisiv în stabilirea răspunsului.
Dragi români, în 16 martie nu vom sărbători doar 50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vom sărbătorii şi un moment de mândrie naţională, vom sărbătorii poporul român prin genialitatea unui artist-revoluţionar recunoscut şi apreciat în toată lumea. Imaginaţi-vă că Brâncuşi a desluşit sămânţa vieţii, din care s-a nascut modernitatea, iar în scările evoluţiei, arta lui Brâncuşi, a atins cea mai înaltă treaptă.
Dacă încă nu ai găsit răspunsul la întrebarea „arta imită viaţa sau viaţa imită arta” pune-ţi întrebarea „de ce arta abstractă coincide cu nebunia omului.

Cine suntem noi românii?

Ceea ce este foarte supărător nu sunt părţile negative pe care românii le au. La fel ca şi alte naţii, poporul român are propriile greşeli, propriile slăbiciuni şi propriile defecte. Ceea ce este mai supărător este tăcerea noastră când vine vorba de meritele pe care o serie de inventatori şi personalităţi de primă mărime ale neamului nostru carpatic le-au adus, nu numai poporului român, ci întregii lumi, dar care nu sunt recunoscuţi la întreaga lor capacitate sau chiar deloc.
Intrarea României în Uniunea Europeană necesită, pe lângă noi reforme şi legi, o exprimarea clară a identităţii naţionale a românilor. Europenii sunt interesaţi să afle cine este cu adevărat România, care este specificul nostru, care este esenţa românilor. Românii trebuie să răspundă acestei provocări fără întârziere. Românii trebuie să ridice şi ei întrebarea, cine suntem noi cu adevărat? Românii au datoria morală şi spirituală să caute în adâncul sufletului lor esenţa de a fi român. Ce înseamnă cu adevărat spiritul de român? Pe cât de complexă este această misiune, pe atât de necesară, chiar vitală pentru existenţa românească. Chiar nimănui nu-i pasă de cum ne văd alţii? Chiar nimeni nu se revoltă când suntem marginalizaţi, puşi la coada Europei, pe porţile căreia intrăm aproape cu forţa?
Dar se uita faptul că noi suntem cei care, într-o oarecare măsură, am împiedicat transformarea Europei într-un paşalâc turcesc. Ţările române au luptat împotriva ocupaţiei Imperiului Otoman încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când turcii au pus prima data piciorul pe pământ european. Mărturie stau luptele grele duse de conducători ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara, care au stat în calea expansiunii otomane spre centrul Europei. Întreaga Peninsula Balcanică a fost sub ocupaţie musulmană, drapelul verde al islamului fluturând pe pământuri creştine. Regatul Ungar a dispărut în urma bătăliei de la Mohaci. Constantinopol şi Belgrad au fost asimilate turcilor. Dar ţările române nu. Chiar dacă cele trei principate române nu erau unite încă într-o singură ţară, ele n-au fost niciodata cucerite de către Imperiului Otoman, ci doar sub suzeranitatea lui, nepierzându-şi identitatea naţională. Acest lucru însemana că, spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi polonezi, românii au fost singurii care şi-au menţinut entitatea statală în timpul Evului Mediu, precum şi propria politică, structurile militare şi administrative şi nu s-au lăsat convertiţi la islamism. În timp ce mulţi creştini din ţările cucerite de turci s-au converit la islamism pentru a beneficia de anumite avantaje, românii şi-au păstrat integritatea religioasă. Efectele cuceririlor turceşti sunt vizibile în ţările din Peninsula Balcanică unde întâlnim o comunitatea musulmană numeroasă. Ce înseamnă acest lucru? Însemnă că noi suntem ce au fost strămoşii noştrii, noi cei din secolul XXI suntem urmaşii unor oameni care au preferat să moară decât să-şi vândă ţara, care au preferat să moară decât să-l vândă pe Iisus, care au preferat să lupte până la moarte decât să cedeze ce e al lor. Ca urmare, noi suntem astăzi pe aceleaşi meleaguri în care au fost ei acum aprope 2000 de ani.
De ce România tace?? De ce nimeni nu recunoaşte meritele acestei ţări, care prin reprezentanţii ei a schimbat lumea. O lumea care a evoluat prin descoperirile şi invenţiile lor. Imaginaţi-vă omenirea fara genialitatea lui Constantin Brâncuşi, care a deschis porţile spre modernitate, fără ingenozitatea lui Henri Coandă, care a făcut posibil zborul cu reacţie, fără curajul si ambiţia lui Train Vuia care s-a desprins primul de la sol, fără perseverenţa lui Tristan Tzară, părintele dadaismului, care a schimbat modul de gândire şi exprimare al tuturor, fără înţelegerea spirituală a lui Mircea Eliade, primul care a realizat o antologie a tuturor religiilor, fără inteligenţa lui Nicolae Paulescu care a descoperit insulina. Şi acestea sunt doar câteva nume binescunoscute nouă, dar pe lângă ei mai sunt mulţi alţii.
România trebuie să-şi premieze geniile. România trebuie să strige în gura mare folosul pe care l-a adus întregii lumi. România şi românii de pretutindeni trebuie să se promoveze. Modestia, una dintre calităţile românilor, foloseşte în momentul în care am stabilit, pe plan universal, că noi, românii, am dat lumii unele dintre cele mai strălucite minţi. Lumea îşi bate joc însă de modestia noastră. Nimeni nu recunoaşte meritele româneşti şi asta pentru că noi înşine nu le facem cunoscute. Unii ne fură tezaurul, alţii ne fură patentele, alţii ne fură artiştii şi tăcerea noastră ne fură identitatea.
Este foarte important de evidenţiat ceea ce suntem si ceea ce nu trebuie să uităm că suntem. Oameni cu spirit de genialitatea, cu suflet de sacrificiu, cu minte de inovatori. De ce nu a înţeles românul până acum că nu trebuie să permită nimănui să ia nimic de la el, căci asta înseamnă că se vinde pe el însuşi pe indiferenţă. Constantin Brâncuşi e al nostru, Mircea Eliade e al nostru, Henri Coandă sau Traian Vuia sau Tristan Tzară etc. De ce să spună Occidentul că Brâncuşi a fost francez, sau Eliade sau Tzară. Nu!!! Toţi au fost români! Toţi s-au născut pe pământ românesc şi s-au format în stil românesc, în sânge de român. Evoluţia lor a început aici, cu noi, cu tine, cu generaţii întregi înaintea noastră.
Pe lângă aceste nume de valoare incontestabilă, adaug pe lista menţionată şi alţi români celebri fără contribuţia cărora dezvoltarea omenirii nu ar fi avut acelaşi traseu. Unul dintre cei mai mari savanţi ai tuturor timpurilor a fost Nikola Tesla. Vă este numele cunoscut? Dacă răspunsul este negativ, nu-l uitaţi. Acest nume nu trebuie să mai părăsească conştiinţa românească. Henri Coandă recunoaşte etnia de român a inventatotrului sistemului bifazat de curent electric alternativ, al radioului, al câmpului magnetic învârtitor (simultan cu italianul Galileo Ferraris) şi chiar a submarinului, a primelor motoare asincrone bifazate, a generatoarelor electrice sau transformatorului electric de inalta frecventa. Thomas Eddison a inventat becul aprins de curent electric direct. Nikola Tesla a inventat curentul electric alternativ. Asta înseamnă că Eddison a aprins un bec, dar românul a inventat cum să aprindă toată lumea becul lor. Nicolae Teslea, fiul lui Miluţin Drăghici (nume mai românesc ca mămăliga) şi Gica Mandici, tot o româncă, a fost un prolific inventator în domeniul electro şi radiotehnicii, dar şi în domeniul atomic, studiind fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului electrostatic de înaltă tensiune. Fără nici un semn de întrebarea Nikola Tesla, istro-român din Croaţia, este “creatorul” lumii moderne. Când aprinzi un bec, nu uita că este aprins de un român.
Unul dintre miturile culturii americane a fost iniţiat tot de un român. Şi să nu credeţi cumva că mă gândesc la Dracula, personajul cel mai cunoscut al mitologiei româneşti din America. Numele său este John Delorean, inventatorul fenomenului “the muscle cars”. Românul, născut in Michigan, dar dintr-un tată român, este faimos pentru construcţia maşini Pontiac GTO, care a generat naşterea curentului maşinilor “muscle” din America. De asemenea, John Delorean a inventat Lamborghini-ul românesc, masina sport De Lorean DMC-12, care a fost prezentată în filmul “Back to the future” (“Înapoi în trecut”), un mega succes al anului 1985. Datorită faptului că materialul de construcţie al maşinii este inoxul, calitatea unei astfel de maşini nu a fost deteliorată de-a lungul timpului şi chiar în ziua de astăzi, această maşină, produsă în 1981, poate fi considerată modernă.
O adevărată inovaţie în domeniul medicinei ne-a fost dată de către doctorul român Dan Gavrilescu, primul chirurg din lume care a executat o operaţie de transplant de esofag. De la prima operaţie executată la data de 20 aprilie 1951 şi până în prezent doctorul român a salvat viaţa a 5 mii de oameni. Importanţa acestei proceduri este vitală. Practic, acest tip de procedură le permite oamenilor cu esofagul deteliorat din naştere sau celor ce au cancer la esofag sau fost otrăviţi prin anumite substanţe să poată mânca şi înghiţi ca nişte oameni normali. Pentru că această realizare chirurgicală a fost iniţiată, practicată şi aprofundată în perioada comunistă, lumea medicală internaţioană nu a avut acces la această performaţă. Profitând de această situaţie, dr. Heimlich, un chirurg din Ohio, a avut curajul să-şi însuşească primorditatea acesei operaţii, cu toate că el a executat prima operaţie de acest fel 5 ani mai târziu decât doctorul român. Astăzi se cunoaşte adevărul despre iniţiatorul transplantului de esofag şi anume doctorul român Dan Gavrilescu.
“Art deco” reprezintă un curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, vizibil în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. Parisul aniilor `20 este considerat locul de naştere al stilului avangardist în arte: cubism, fauvism, art nouveau şi art deco. Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni, printre care pictorii Pablo Picasso, Paul Cezanne, Henri Matisse, Marc Chagall, scriitorul Ernest Hemingway, sculptorul român Constantin Brâncuşi, compozitorul Igor Stravinsky şi mulţi alţii. Dimitri Chiparuş, considerat părintele sculpturii “art deco” a sculptat cu deosebit talent şi rabdare femeia avangardistă a anilor `20 şi `30: independentă, energetică, misterioasă şi arogantă, capturând esenţa unui Paris elegant şi seducător. Sculpturile lui Dimitri Chiparuş făcute din fildeş, marmură, bronz sau terra-cotta sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, atingându-şi adevărata valoare. Lumea artei din zilele noastre a produs o adevărată industrie, de sute de mii de dolari, din comercializarea sculturilor inspirate de talentatul român, un fals vânzându-se cu sume cuprinse între 5 mii şi 15 mii de dolari. O sculptura adevărată produsă de Chiparuş este, în primul rând, foarte greu de găsit şi în al doilea rând foarte scumpă, putând ajunge până la jumătate de milion de dolari.

Românii sunt cei mai trişti oameni. Se citeşte pe faţa multora. Unii o arată mai evident, alţii mai puţin. Şi acest lucru nu uimeşte pe nimeni, pentru că istoria noastră (războaie, asuprire cruntă, catastrofe) ne spune povestea durerii ţinute în suflet de-a lungul a generaţii întregi de români. Adevărate comori spirituale sunt muzica populară şi folclorul românesc cântat cu la fel de multă durere cu care a fost compus. Doinele româneşti îţi sfâşie inima şi indiferent de cine le ascultă efectul e acelaşi. E imposibil să fie altfel. Aşa plâng românii. Dar, inventivi din fire, am învăţat că ce nu ne omoară ne face mai puternici şi am inventat reversul. Nu există muzică să te înveselească mai tare decât muzica românilor. Este ritmul nostru. Inima noastră bate în ritmul muzicii noastre. Câştigăm concursuri de muzică şi lumea nu ştie de ce. Muzica noastră este mângâiere de la Dumnezeu, avem nevoie de fericire. Şi vă spun cu o certitudine neomenească: nu există un om mai bun, decât un român fericit.
Dar, în aceste momente, România are de dus o luptă grea. România este faţă în faţă cu un duşman care o mănâncă din interior, ca un cancer morbid, un duşman care nu este nazismul, nici comunismul, nici neocomunismul şi nici feudalismul, nu este Ceauşescu şi nici Antonescu, este sărăcia. Oameni mor în case de frig sau că nu au ce să mănânce, copii de român dorm prin pădure. Populaţia în vârstă, părinţii şi bunicii noştrii, mor de frig prin gară că nu au bani de întreţinere. Unitatea românilor este singura rezolvare pe care o avem. Tinerii trebuie să ducă ţara mai departe şi pentru a fi bun, în orice domeniu, trebuie să ştii cine eşti, de unde pleci şi unde ţi-ai propus să ţinteşi. Exprimarea identităţii noastre se face prin cei ce au fost, prin ce se vede în urma unor români de valoare. Ei sunt noi, ei sunt tu, ei sunt copii tăi.
A întreba de ce este necesar a ne mândrii cu realizările noastre este la fel cu a nu şti răspunsul la întrebarea: “de ce poporul român este un popor sărac”.
Prin expunerea în lumina cunoaşterii a realizărilor noastre uităm să ne mai fie ruşine de cine suntem şi avem curajul să spunem că ce au realizat alţii înaintea noastră suntem tot noi şi atunci, pentru primoa oară, ne putem uita fix în ochii oricui, pentru că ştim adevărul despre noi. Ştii cine eşti.

Ca şi Martin Luther King, am şi eu un vis. Când România este în fruntea Europei, când avem un partid al românilor pentru români, când românii înţeleg că guvernul este pentru noi, nu noi pentru guvern, când politica şi politicienii sunt pentru popor şi nu poporul pentru politicieni. Noi alegem guvernul. Am un vis: când românul strigă în gura mare, întrebat fiind ce naţie este, “eu sunt român”. “Născut în România”. Ţara mea, Ţara ta, Ţara noastră. Române, eşti fratele meu, eu sunt sora ta. Visul meu este să fie visul tău, visul nostru.