Cu câteva săptămâni în urmă vă invitam la o seară specială, cu muzică de calitate. Vă invitam la seara Radu Lupu.
Mare mi-a fost bucuria să văd că ați onorat cu prezența această invitație. Să aud vorbindu-se româneşte în jurul meu mi-a creat un sentiment de împăcare şi solidaritate, mi-a dat speranța de unitate. După cum vă promiteam, în articolul precedent, a fost, într-adevăr, un privilegiu.
În după-amiaza zilei de 10 februarie, performanța muzicală a lui Radu Lupu a ajuns aproape de perfecțiune. Fiecare notă n-ar fi putut fi atinsă cu mai multă precizie, cu mai multă riguriozitate decât a fost sub degetele maestrului român.
Radu Lupu este ca un motor cu reacție perfectă: fără greşeală, fără ezitare, fără emoții, fără frică, este în cercul lui.
Din prizma mea, dacă nu ar subestima audiența şi ar încerca să invite şi pe ceilalți în cercul lui, ar fi cu mult mai aproape de perfecțiunea cercului.
Dar, poate, nu este vina lui, a fi în cerc este să încerci să intri în cerc sau în horă, depinde in care cerc doreşti să fii. Mie îmi place hora şi la pian, dar este greu dacă Radu Lupu nu vrea să joace hora cu noi, pentru că şi nouă ne place pianul. Ca să joci o horă trebuie să formezi un cerc, iar românii din audiență au completat cercul şi sângele de român l-a completat pe el.
După cum îi este obiceiul, Radu Lupu, în vizita sa de la Chicago Symphony Center, nu a vorbit nici cu jurnaliştii, dar nici cu publicul prezent la concert.
O personalitate de o seriozitate extremă, pianistul român, născut în Galați, nu acordă interviuri şi nu-şi permite nici un fel de interacțiune emoțională cu ascultătorii săi. Fiind față în față cu muzica lui, nu te poți abține să nu observi distanța, chiar răceala, dintre tine şi interpret, chiar dacă acesta se află doar la câțiva paşi de tine.
Radu Lupu nu se conectează cu publicul. Singura conecție pe care o simți este dintre muzica pe care o interpretează şi propriul sine. Iar energia din această conecție face să se audă o muzică cum nici o muzică nu s-a mai auzit înainte.
Dar, de data aceasta, pianistul român ne-a zâmbit de câteva ori, ba chiar ne-a salutat la sfârşitul concertului, gest întâlnit rar în comportamentul său. Şi, dacă aceste aparent nesemnificative gesturi n-ar fi fost de ajuns, ne-a mai oferit şi două encores, pe lângă cele două seturi muzicale, de 45 de minute.
Sonata în D Major, D. 850, de Schubert şi Preludes, Book I, de Debussy au fost alegerea muzicală a lui Radu Lupu pentru recitalul de duminică. Nici una dintre aceste compoziții nu este, însă, interpretată frecvent de alți pianişti şi, cu siguranță, nimeni nu le aranjează ca pereche. Asta pentru că sunt partiuri greoaie, aproape impenetrabile, chiar neatractive, însă care au primit coerență, profunzime, ritm şi remarcabilă devotare.
Cred că maesterul român a interpretat compozițiile muzicale mai bine decât însăşi compozitorii lor. Asta pentru că foarte rar ai să întâlneşti un pianist mai implicat într-o piesă muzicală decât Radu Lupu. Pentru Radu Lupu nimic altceva nu există decât muzica. Când este la pian este în transă. Radu Lupu este E = mc2-ul muzicii pe care o interpretează.
Fiecare pianist îşi spune propria poveste, prin muzica pe care o interpretează. Atâtea interpretări atâtea poveşti. Este imposibil ca să auzi aceeaşi poveste de două ori. În ovațiile şi aplauzele publicului, pianistul român şi-a continuat firul poveştii, acordând două encores, tot din Debussy, care au sunat ca un episod muzical cu un final neaşteptat, aproape improvizat.
Dacă în recitalul de duminică, Radu Lupu a fost cea mai importantă persoană, pe locul doi a fost audiența. Mulți dintre ei, români. Sper că maestrul ştie cât de mult ne mândrim cu el şi sper că ştie că apreciem o valoare când o avem, când o vedem, dar mai ales când o auzim.
Acesta este românul Radu Lupu şi nici jumătate din ce este nu a fost spus. Imaginați-vă cât a rămas nespus.