Radu Lupu, al lumii pianist

Cu câteva săptămâni în urmă vă invitam la o seară specială, cu muzică de calitate. Vă invitam la seara Radu Lupu. 

Mare mi-a fost bucuria să văd că ați onorat cu prezența această invitație. Să aud vorbindu-se româneşte în jurul meu mi-a creat un sentiment de împăcare şi solidaritate, mi-a dat speranța de unitate. După cum vă promiteam, în articolul precedent, a fost, într-adevăr, un privilegiu.

În după-amiaza zilei de 10 februarie, performanța muzicală a lui Radu Lupu a ajuns aproape de perfecțiune. Fiecare notă n-ar fi putut fi atinsă cu mai multă precizie, cu mai multă riguriozitate decât a fost sub degetele maestrului român. 

Radu Lupu este ca un motor cu reacție perfectă: fără greşeală, fără ezitare, fără emoții, fără frică, este în cercul lui. 

Din prizma mea, dacă nu ar subestima audiența şi ar încerca să invite şi pe ceilalți în cercul lui, ar fi cu mult mai aproape de perfecțiunea cercului.

Dar, poate, nu este vina lui, a fi în cerc este să încerci să intri în cerc sau în horă, depinde in care cerc doreşti să fii. Mie îmi place hora şi la pian, dar este greu dacă Radu Lupu nu vrea să joace hora cu noi, pentru că şi nouă ne place pianul. Ca să joci o horă trebuie să formezi un cerc, iar românii din audiență au completat cercul şi sângele de român l-a completat pe el.

După cum îi este obiceiul, Radu Lupu, în vizita sa de la Chicago Symphony Center, nu a vorbit nici cu jurnaliştii, dar nici cu publicul prezent la concert. 

O personalitate de o seriozitate extremă, pianistul român, născut în Galați, nu acordă interviuri şi nu-şi permite nici un fel de interacțiune emoțională cu ascultătorii săi. Fiind față în față cu muzica lui, nu te poți abține să nu observi distanța, chiar răceala, dintre tine şi interpret, chiar dacă acesta se află doar la câțiva paşi de tine. 

Radu Lupu nu se conectează cu publicul. Singura conecție pe care o simți este dintre muzica pe care o interpretează şi propriul sine. Iar energia din această conecție face să se audă o muzică cum nici o muzică nu s-a mai auzit înainte. 

Dar, de data aceasta, pianistul român ne-a zâmbit de câteva ori, ba chiar ne-a salutat la sfârşitul concertului, gest întâlnit rar în comportamentul său. Şi, dacă aceste aparent nesemnificative gesturi n-ar fi fost de ajuns, ne-a mai oferit şi două encores, pe lângă cele două seturi muzicale, de 45 de minute.

Sonata în D Major, D. 850, de Schubert şi Preludes, Book I, de Debussy au fost alegerea muzicală a lui Radu Lupu pentru recitalul de duminică. Nici una dintre aceste compoziții nu este, însă, interpretată frecvent de alți pianişti şi, cu siguranță, nimeni nu le aranjează ca pereche. Asta pentru că sunt partiuri greoaie, aproape impenetrabile, chiar neatractive, însă care au primit coerență, profunzime, ritm şi remarcabilă devotare. 

Cred că maesterul român a interpretat compozițiile muzicale mai bine decât însăşi compozitorii lor. Asta pentru că foarte rar ai să întâlneşti un pianist mai implicat într-o piesă muzicală decât Radu Lupu. Pentru Radu Lupu nimic altceva nu există decât muzica. Când este la pian este în transă. Radu Lupu este E = mc2-ul muzicii pe care o interpretează.

Fiecare pianist îşi spune propria poveste, prin muzica pe care o interpretează. Atâtea interpretări atâtea poveşti. Este imposibil ca să auzi aceeaşi poveste de două ori. În ovațiile şi aplauzele publicului, pianistul român şi-a continuat firul poveştii, acordând două encores, tot din Debussy, care au sunat ca un episod muzical cu un final neaşteptat, aproape improvizat.

Dacă în recitalul de duminică, Radu Lupu a fost cea mai importantă persoană, pe locul doi a fost audiența. Mulți dintre ei, români. Sper că maestrul ştie cât de mult ne mândrim cu el şi sper că ştie că apreciem o valoare când o avem, când o vedem, dar mai ales când o auzim.

Acesta este românul Radu Lupu şi nici jumătate din ce este nu a fost spus. Imaginați-vă cât a rămas nespus.

Mugur Alexandru Simionov, un artist român sau numai un artist?

De multe ori, pentru a înțelege ceva trebuie să începi de la sfârşit. Ce înseamnă arta? Când sufletul îți cântă pace, când sufletul îți cântă dor, când sufletul tot caută. 

Cum prinzi lumina între drepte, curbe, cercuri şi umbre? Cum faci lumina dintre linii, curbe, cercuri şi umbre să prindă viață? Şi după ce a prins viață cum o faci să trăiască prin fiecare privitor, cu fiecare privitor? 

Acest lucru îl face Mugur Alexandru Simionov. 

Se pare că, artistul român a descoperit secretul, pentru că el a reuşit să capteze viața în forme impersonale. Tablourile lui emană viață. Sculpturile lui emană viață.

Un tablou este o amintire. A unei persoane, a unui loc, a unui anumit timp trecut sau viitor. Un tablou este o dorință, un vis, o faptă reală. Un tablou poate fi orice. Pentru că, pe lângă ce a vrut sa transmită artistul, este la fel de important ce sentimente îți trezeşte ție ca privitor, ceea ce artistul a pictat sau sculptat. Pentru că ceea ce găseşte în tine este arta în sine. 

Acesta este motivul pentru care multă lume nu este atrasă de artă, de pictură, de sculptură, pentru că ei caută motivul artistului şi uită să caute motivul personal. Şi nu înțeleg şi au dureri de cap şi spun că arta nu este pentru ei.

Viața este ca şi arta, personală. Chiar dacă ne identificăm cu viața altor persoane, experiența noastră este unică.

Unică este şi arta sculptorului şi pictorului român Mugur Alexandru Simionov. Cât se poate de moderne, câteodată cât se poate de dadaiste, lucrările lui Mugur Simionov sunt cât se poate de intrigante. Şi asta pentru că te lasă pe tine, privitorul, să descoperi sensul dintre linii, curbe, forme geometrice, piramide, drepte, lumini si umbre, iar câteodată şi culoare. 

Tablourile lui M. Simoinov radiază lumină, pe care o decoperi la prima vedere. Este o lumină vie, creatoare de viață, iar viața din lumina tablourilor îi crează unicitate. 

Cuvântul “atelier” îşi găseşte adevărata semnificație în camerele de lucru ale artistului. Chiar dacă, pentru cineva din afară, totul pare un conglomerat, un bazar, un haos, fiecare lucru îşi are rostul lui, locul lui, ordinea lui. În tot haosul găseşti ordine, disciplină, găseşti sute de ore de muncă obositoare, extenuantă. Pentru că ceea ce pare un tablou reuşit sau o sculptură reuşită este produsul a ore în şir de şlefuit, de finisat, de creat, de modelat, de desenat, de redesenat. Toate realizate cu precizia unui chirurg, cu migală. 

De la păpuşi atârnate de tavan în colivii de păsări până la măşti şi figurine de inspitație orientală. De la clape de pian la picioare de păpuşi. De la picioare de masă şi scaune la ceasuri mari rotunde. De la crucificşi la pantofi de damă. De la instrumente muzicale la cap de dragon. De la simbolurile părților umane, în special cele de femei, la buchete de flori turnate în bronz. De la sute de cărți în româneşte, engleză şi franceză la torsuri de femeie. De la fotografii personale la pozele cu familia casei regale româneşti la pozele lui Constantin Brâncuşi la portretele lui Mircea Eliade. De la “Istoria grecilor” la “Istoria banatului” la “Istoria României”. De la “Agonie şi Extaz” la “Dans les musees de province”. De la Marin Sorescu la Mihai Pacepa “Cartea neagră a securității”. De la “Miturile esențiale” la Napoleon la Armani. De la icoane şi cruci la Picasso, Matisse, Modigliani şi arta Bizantină. Şi lista poate continua ore în şir. De la colecții de pipe la simboluri africane la colecții de farfurii vechi la colecții de aparate de fotografiat la colecții de Buddha. Dar mă opresc aici, pentru că deja complexitatea artistului este evidentă. Toate aceste elemente îşi găsesc locul şi o semnificație aparte, nouă în lucrările artistului, mereu în căutare de idei, de noi semnificații.

Atelierul lui Mugur Simionov este casa lui este o enciclopedie a lumii. O călătorie cu popasuri în ceea ce reprezintă sufletul şi inspitația artistului, în care diversitatea energiilor coexistă în tablouri care îşi crează o viață a lor, în scultpuri cu viață proprie. Sute şi sute de lucrări. 

În camerele de lucru găseşti sute şi sute de lucrări ale artistului român. Le găseşti pe mese, sub mese, pe dulapuri, în dulapuri, în toate colțurile posibile, în toate sertarele ascunse, oriunde ai posibilitatea să aşezi ceva, oriunde ochiul caută. Le găseşti una peste cealaltă, atârnate, răzemate, înclinate, frumos aşezate. Le găseşti începute, în defăşurare, reluate, retuşate, terminate, înrămate, neînrămate. Pentru că Mugur Simionov este un perfecționist, un trasformator de idei în lucruri palpabile, un căutător. 

Aveți posibilitatea de-a vedea o mică parte din lucrările artistului la biserica “Sfânta Maria”, 4225 N Central. Dar, anul acesta, Mugur Alexandru Simionov ne promite o expoziție de anvergură la Oakton Community College, pe care o aşteptăm, de pe acum, cu plăcere şi interes.

La mulți ani, România!

La fel cum ne pregătim de o aniversare în familie sau a unor dragi prieteni, aşa trebuie să ne pregătim pentru aniversarea propriului popor. Cu gânduri de bine, de sănătate, de prosperitate, cu flori şi cadouri, cu tort şi şampanie. Rămasă în istorie ca Unirea Mică, unirea din 24 ianurie 1859 este însă certificatul de naştere a României moderne.

La fel cum nu uităm datele de naştere ale părinților, fraților, prietenilor, tot aşa nu trebuie să uităm data noastră de naştere, a tuturor. Orinude ne-am afla în lume, oricât de departe sau de aproape de casă, de țară, a sărbători ziua românilor nu înseamna a sărbători doar numele de România, ci prin faptul că noi reprezentăm România, ne sărbătorim de noi înşine. 

Cu bune şi rele, cu realizări şi eşecuri trebuie să ne îmbrățişăm țara pentru care bunicii tăi şi ai mei au luptat să o formeze, să o apere. Datoria noastră civică este, să ne amintim cine suntem, să sărbătorim cine suntem, cu capul sus, ştiindu-ne slăbiciunili şi punctele forte, şi să ne implicăm în ceea ce putem deveni. 

Fără unirea lui Alexandru Ioan Cuza, formarea României Mari (prin întregirea Transilvaniei), ar fi fost o utopie. Principatele române ar fi fost o pradă uşoară pentru Imperiul Otoman şi cel Rusesc, pentru că ar fi luptat singure pentru propria-i libertate. Ar fi luptat singure deşi locuitorii lor erau din acelaşi neam, din acelaşi sânge, cu aceleaşi dorințe, cu aceleaşi idealuri. 

Ceea ce a realizat A.I.Cuza nu este doar un moment important în istoria poporului român, ci este momentul din istoria poporului român care a dat continuitate istoriei noastre naționale. Reformele din perioada domniei lui Cuza reprezintă începutul de drum al României moderne, drum continuat, cu succes, de Regele Carol I al României.

Reuniți în “monstruoasa coaliție”, oamenii politici ai vremii, liberali şi conservatori deopotrivă, au forțat abdicarea lui A.I.Cuza, devenit despotic şi autoritar, şi au creat un moment prielnic pentru desăvârşirea noastră ca stat național. “Monstruoasa coaliței” liberalo-conservatoare nu a fost atât de monstruoasă pe cât îi spune numele, ci salvatoare.

Deoarece Unirea nu era garantată decât pe perioda dominiei lui Cuza, coaliția a găsit soluția salvării naționale, prin soluția regală. Venirea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a însemnat o nouă etapă în istoria României. Etapa de construire a României.

Devenită Regat, România s-a transformat complet pe toate planurile: social, politic, economic, cultural, insituțional, de infrastructură. Acest progres i-a creat stabilitate, integritate, prosperitate, recunoaştere internațională şi independență față de Imperiul Otoman. Câştigătorul Războiul de Independență, Carol I s-a bătut pentru libertatea României, atât pe câmpul de luptă, fiind liderul armatei române, cât şi în cancelariile marilor puteri europene. 

Monarhia a salvat România, care risca să se dizolve după exilul lui A.I.Cuza. Tot monarhia a consacrat România, care avea una dintre cele mai avansate Constituții ale vremii (cea din 1866), avea una dintre cele mai puternice monedă natională (din aur fin, de 24 de karate), avea un ritm alert de dezvoltare, avea un popor liber, cu potențial. Dacă poporul nostru nu ar fi fost infectat cu cancerul comunismului, astăzi eram şi noi la nivelul Europei occidentale. 

Regele şi-a iubit poporul, pe care l-a adoptat cu tot ce a avut el bun, cu tot ceea ce avea el rău şi i-a creat prestigiu, i-a creat continuitate, i-a adus respect şi un trai decent. Regele şi-a făcut țara casa lui şi a avut grijă de ea aşa cum oricine are grijă de casa lui: o apară, o infrumusețează, o modernizează. 

Diferența dintre monarhie şi republică stă în diferența dintre a avea propria casa sau de-a o închiria.

Au trecut 149 de ani de când românii şi-au exprimat dorința de unitate naționlă, care ne mai sunt astăzi idealurile, aspirațiile, ce lăsăm copiilor noştrii ca moşternire, cum decidem pentru viitorul lor sau al noastru, o lăsăm pe alții să o facă pentru noi sau ne asumăm responsabilitatea civică? 

Ceea ce preocupă pe multă lume, în special zilele acestea, este răspunsul la întrebarea: rămâne unirea României cu Republica Moldova o utopie sau nu?

Când îți sărbătoreşti, de fapt, ziua: când te-ai născut sau când te-ai făcut mare? Noi sărbătorim ziua României când s-a făcut mare, nu când s-a născut. Spre exemplu, Statele Unite ale Americii sărbătoresc ziua de naştere pe 4 iulie, pentru că pe 4 iulie 1776 s-au format ca țară, şi nu pe 21 august, când, în 1959, Hawaii a făcut America mai mare sau pe 30 martie, când în 1867, Alaska a fost cumpărată de la ruşi.

E bine să ştii când te-ai născut, ca să ştii când te-ai făcut mare sau să ştii când te-ai întors pe dos.

Pianistul român Radu Lupu, în concert la Chicago

Pe data de 10 februarie 2008, Chicago Symphony Orchestra va fi găzda unui concert extraordinar, avându-l invitat pe unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, românul Radu Lupu. 

Aştept acest eveniment de aproape o jumătate de an şi simt o bucurie nespusă că a venit timpul să împărtăşesc cu voi entuziasmul meu.

Dacă, pentru a face cunoscut acest eveniment, trebuie să sun din surle şi trâmbițe sau să bat din tobe, aş face-o fără ezitare. Dacă, pentru a face cunoscut acest eveniment, trebuie să bat la uşa fiecărui român să-l anunț personal, aş face-o fără ezitare.

Canadienii îl au pe Glenn Goulda, care pe cât de bun pianist a fost, pianistul român Radu Lupu îl depăşeşte de departe. Ruşii îl au pe Vladimir Horowitz, care pe cât de apreciat a fost, pinistul român Radu Lupu îl întrece. Elvețienii se mândresc cu Alfred Denis Cortot, care pe cât de talentat a fost, pianistul român Radu Lupu îi depăşeşte performanțele. Printre cei mai buni pianişti contemporani, românul Radu Lupu îşi are locul bine meritat, fiind considerat “un geniu distins al pianului”, după cum afirmă The New Yorker. 

Dar Radu Lupu nu trebuie judecat, criticat sau apreciat prin cuvinte, ci prin simțiri. Spun asta pentru că muzica din degetele lui Lupu se naşte din simțiri, care sunt atât de puternice, încât ne sunt transmise, aproape fără voia noastră. 

Fără să ne dăm seama, îi simțim muzica prin propriile emoții, propriile trăiri. Pentru că pianistul Radu Lupu dă valoare sentimentală notelor muzicale, creând astfel Artă. O nouă Artă. 

Partiturile marilor compozitori clasici, cum ar fi cele ale lui Mozart, Beethoven, Shubert sau Brahms, sunt şi vor rămâne întotdeauna scrise, cunoscute, terminate. Dar pot părea impersonale. Radu Lupu crează unicitate celebrelor compoziții pentru fiecare ascultător în parte şi “îi dă ascultătorului posibilitatea să tragă cu urechea la ceva incredibil”. 

Dragi români, haideți ca printre nopți nedormite la job-uri obositoare, printre frustarări personale şi dorul de casă, țară, familie, printre bucuriile şi supărările noastre, printre dorințele noastre de o viață mai bună, mai uşoară să gasim timp şi pentru muzică. Dar nu orice fel de muzică, ci muzică de cea mai bună calitate. 

Haideți să găsim timp să-l ascultăm pe “unul dintre cei mai mari pianişti ai timpurilor noastre, performând cea mai bună muzică a tuturor timpurilor”. Dragi români, haideți să găsim timp şi pentru Frumos. Şi pentru Artă. Să găsim timp pentru Radu Lupu.

Chiar dacă, la început ne vom preface că înțelegem. Ne vom prefacem că putem distinge între Mozart şi Beethoven sau între Bach şi Shubert. Ne vom preface că distingem între Fa major şi Si minor. Dar, până la urmă, vom deveni ceea ce pretindem că suntem. Vom ştii ceea ce pretindem că ştim şi vom înțelege de ce o lume întreagă tremură la auzirea câtorva note la pian. Dar note atinse de pasiune, riguare, unicitate.

Dragi români, Radu Lupu este capabil să ne aducă la acea înțelegere, pentru că ceea ce cântă simte cu adevărat. Şi asta este contagios, se ia.

Şi astfel, entuziasmul meu “mercurian” este hrănit. 

Radu Lupu nu este doar un pianist de valoare, ci este un român pianist de valoare. Este mândria celorlați, dar mai ales a noastră.

Haideți să nu-l dăm şi pe el cum i-am dat pe mulți, mulți alții. Haideți să vă răsplătiți pretențiile , pentru că, vă garantez, veți fi hipnotizați. 

Vă aştept deci, pe 10 februarie 2008, la Chicago Symphony Orchestra, să ne ridicăm în picioare şi să-l aplaudăm, cerând un encore şi în acel moment să ne întoarcem în stânga şi în dreapta şi să spunem “e român, de-al nostru”. 

Şi în acel moment să simți mândrie, să simți fericire.

Va fi un privilegiu.

Oglinda lui 2007

La sfârşit de an, fiecare dintre noi priveşte în propria oglindă şi recunoaşte părți ale realității personale şi colective. În acest sens, putem grupa oamenii pe două categorii: cei care văd un sfărşit şi cei care văd un început. Mai bătrâni sau mai înțelepți? Arătăm cu degetul greşeli sau memorăm învățături? Frustrări pentru anul trecut sau planuri pentru anul viitor? Simți linişte sau noi griji? Poți să laşi anul să treacă fără să te treacă şi pe tine?

Pentru români, bilanțul evenimentelor din 2007 este prilej de bucurii, ca şi prilej de supărări. Este prilej de curaj, ca şi prilej de laşitate. Este prilej de laude, ca şi prilej de mustrări. Bilanțul ne arată succese, ca şi eşecuri. Oglinda anului 2007 ne arată pe jumătate frumoşi, pe jumătate hidoşi. Ne arată cu capul sus şi ne arată cu capul plecat.

Suntem un popor de contradicții, în orice parte a lumii ne aflăm. Suntem un popor de admirat, ca şi un popor de disprețuit.

Anul acesta, conform unui sondaj recent, cea mai admirată persoană din lume este profesorul de origine română Liviu Libreascu, care şi-a dat viața ca alții să trăiasă. Actul său de nemarginit curaj, dăruire şi eroism a salvat viața studenților lui şi a atins inimile unei lumi întregi.

Când ucigaşul din sângerosul masacru de la Universitatea Virginia Tech încerca să intre în clasa la care preda, profesorul român a blocat uşa cu trupul său, în timp ce studenții lui s-au salvat ieşind pe geam. 

Semnificația gestului profesorului “căruia nu i-a fost frică de moarte” se reflectă în viața pe care acesta a trăit-o ca supraviețuitor al Holocaustului, ca renumit şi admirat profesor şi om de ştiință, ca un erou în moarte ca şi în viață.

După 14 ani de aşteptare, România devine membru al Uniunii Europene, în ianuarie 2007. În sfârşit, facem şi noi parte din Europa în a cărei istorie existăm de mii de ani (Herodotus menționează de triburile dacice încă din 513 îHr.).

Plus că, în Peştera cu oase, lângă Anina, județul Caraş Severin, s-au descoperit rămăşițele celui mai vechi om modern din Europa. Ion din Anina, cum a fost numit, are o vechime de 40 de mii de ani. Cei mai vechi, dar totuşi cei mai noi.

Plus că, luptele principatelor române împotriva invaziei islamice turceşti au oprit, într-o anumită măsură, înaintarea musulmanilor înspre vestul Europei, care în acest an ne-a dat dreptul să intrăm. Aderarea în UE a venit cu o reformă în justiție (deşi Ion Iliescu tot nu a răspuns penal acuzațiilor de omor din timpul Revoluției şi a Mineriadei din 1990) o reformă în învățămât şi cu un program național de anticorupție.

“România conduce” aceasta a fost concluzia juriului de la Festivalul de Film de la Cannes, în care filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, a câştigat Palme d’Or, cel mai mare premiu. Din mai şi până în prezent, pelicula românească a adunat în palmares şi alte premii importante. Am putea spune că, filmul lui Cristian Mungiu, a câştigat cam tot ce se putea câştiga şi acum se apropie de premile Golden Globe, având şanse foarte mari de a fi nominalizat la premiile Oscar, la categoria Cel mai bun film străin.

Din octombrie, relațiile dintre Italia şi România s-au înrăutățit, când o crimă barbară a fost comisă în apropiere de Tor di Quinto, Roma, asupra italiencei Giovanna Reggiani. Presupusul criminal, românul de etnie roma Nicolae Romulus Mailat, nu a fost încă condamnat, dar se află în detenția poliției italiene. Tragicul eveniment a stârnit un val de proteste, atât în presa italiană, care prin articolele sale instiga la violență împotriva românilor, cât şi în rândul populației italiene care a recurs la acte de violență împotriva unor români nevinovați.

Ce să învățăm din această situație? Să ne ascundem după faptul că Romulus Mailat este de etnie roma şi putem spune “n-am fost noi” sau să admitem că este, în primul rand, român şi să ne asumăm responsabilitatea?

Acest act criminal nu reprezintă România, nu reprezintă cetățenii României, şi nu pentru că făptaşul este de etnie roma, ci pentru că făptaşul este un om rău. Acest act criminal nu s-a comis în numele nostru, ci este un act individual, comis de un cetățean comunitar împotriva altui cetățean comunitar. Şi asta e de condamnat. În acest sens, un exemplu de toleranță este atacul de la Universitatea Virginia Tech, al cărui criminal de origine coreană nu a fost identificat cu popor din care provenea, presa americană accentuând problemele lui phihologice, decât etnicitatea sa. 

Dar să nu uităm că milioane de români lucrează cinstit în Europa, milioane de români sunt respectați şi apreciați, harnici şi inovatori. 

Să ne amintim că datorită bunelor relații dintre băcăuani şi italieni, oraşul Torino s-a înfrățit cu oraşul Bacău, ajuntându-se reciproc. 

Să ne amintim de Adrian Mutu, care a arătat italienilor cine sunt românii. Atacantul Fiorentinei a ajuns, în acest an, să fie cel mai bun jucător din campionatul italian de fotbal, evoluând mai bine decât campionii mondiali, Genaro Gattuso sau Andreas Pirllo.

Să ne amintim că la Bruxelles, la Salonul Internațional Eureka, toate invențiile româneşti au fost premiate, dintre care 17 cu medalia de aur. 

Să ne amintim că şi în cadrul celui de-al 35-lea Salon Internațional al Invențiilor de la Geneva, inventatorii români au câştigat 50 de medalii, având succes la toate categoriile.

Să ne amintim că tratarea bolii Alzheimer sau a epilepsiei, precum şi crearea unor neuroproteze pentru oamenii paralizați, pot fi realizate acum cu ajutorul unei descoperiri făcute de doi cercetători clujeni. Studiul lui Raul Mureşan şi al Cristinei Savin, de la Centrul de Cercetări Cognitive şi Neuronale din Cluj, a fost publicat în prestigioasa revistă americană Journal of Neurophysiology.

Să ne amintim de cei cinci alpinişti români care au cucerit Vârful Matterhorn (4.468 de metri), din Elveția, despre care se spunea că este imposibil de cucerit. Echipa care a atins vârful a fost formată din salvamontiştii hunedoreni Sorin Sanda, Gheorghe Vizitiu, Sandu Borbinceane, Radu Dinu şi fostul alpinist de performanță Ecsi Krausz.

Să ne amintim că la numai 19 ani, românca Flavia Bujor a devenit extrem de cunoscută în lume, datorita romanului ei, Profeția pietrelor, pe care l-a scris la vârsta de 12 ani şi care a fost tradus în 32 de limbi. Înca de la lansare, romanul a devenit bestseller în toata Europa. Apoi, o editura din SUA a preluat drepturile de publicare şi a lansat romanul în toata lumea. Anul acesta a avut loc lansarea până şi în Vietnam, unde copiii s-au înghesuit să-l cumpere. 

În Ajunul Crăciunului uită de tine şi gândeşte-te care este cel mai bun lucru pe care poți să-l faci cuiva. Şi du-te şi fă-l. Din această cauză se fac schimburi de cadouri, ca oamenii să se gândească mai întâi la alții şi apoi la sine. 

Dacă ai avea spiritul Crăciunului în suflet în fiecare zi din an? Ai fi mai darnic? Ai fi mai bun? Ai întoarce şi celălalt obraz? Ți-ai iubi duşmanul ca pe tine însuți?

Etimologia Revoluției

A scrie despre revoluția din decembrie 1989 este o misiune dificilă, pentru că multe întrebări sunt încă fără răspuns. Revoluție sau lovitură de stat? Terorişti, şcenariu sau spontaneitate? Cum este posibil ca după aproape 20 de ani să nu ştim adevărul? 

Originea cuvântului “revoluție” provine din latinescul “revolutio”, care înseamnă “să întorci”.Dacă ne întoarcem 18 ani ajungem la revoluția noastră şi la nevoia ei de etimologie.

Când o fată de 9 ani este dezbracătă în fața întregii clase, pusă pe catedră si bătută de învățătoare pentru că tatăl ei a plecat în America, atunci este nevoie de revoluție. 

Când oameni din aceea şi familei, aceeaşi comunitatea, acela şi popor se urmăresc unii pe alții, ca să se trădeze, să se pârască, să- şi facă rău, atunci este nevoie de revoluție.

Când prietenii îți sunt de fapt duşmani, când vecinii îți sunt de fapt străini, când confidenții se întorc împotriva ta şi te asupresc, atunci ai nevoie de revoluție.

Când societatea a ajuns la un aşa stadiu de degradare umană, guvernată prin frică, teroare şi persecuție, atunci este nevoie de revoluție. 

Când tot mai mulți oamenii se adună la mormântul lui Ceauşescu, îl plâng şi îi aduc omagii, atunci ai nevoie de etimologia revoluției.

Când aproape o treime din populația României regretă regimul communist, regretă regimul ceausit, atunci este nevoie de etimologia revoluției.

Adevărul este că minciuna se ascunde în adevăr. Si dacă revoluția înseamnă să te întorci, adevărul tot mă întoarce. Imaginează-ți cea mai aspră oboseală pe care n-o poți odihni. Ori cea mai cruntă foame pe care n-o poți potoli. Ori cea mai uscată sete pe care nici o apă nu o poate potoli.

Când guvernul asupreşte poporul şi îi sufocă libertatea, după multă suferință, lumea se revoltă. Si românii s-au revoltat, au ieşit în stradă, s-au solidarizat, au protestat, au luptat, au fost loviți şi măcelăriți de tancuri, au fost împuşcați. Armata a tras în poporul pe care trebuia să-l apere. A fost cea mai sângerosă revoluție din Europa de Est. 

Dar, ca orice revoluție, vine cu schimbare, vine cu roade de care restul populației să se bucure, vine cu o viață mai bună, vine cu speranță. A noastă a fost o altfel de revoluție, una care s-a născut şi a murit odată cu cei care şi-au pierdut viața în ea. Aproape două decenii fără communism, dar totuşi cu. Comunism înlocuit cu neocomunism, cu banca a doua şi a treia din vechiul regim de dictatură. Comunism ales democratic cu mai mult de 70% din voturi, la primele alegeri de după Revoluție.

Nu medalii îi vor face pe cei aproximativ 1200 de victime ale revoluției şi mai mult de 3 mii de răniți să-şi găsească alinarea. Nu comemorări, jertfe de flori sau lumânări. Ci înțelegerea noastră în semnificația sacrificiului lor. De ce au luptat şi pentru ce au murit? Ca noi astazi să primim revoluția ca pe un cadou de Crăciun, împachetat frumos şi pus sub brad? Doar atât? Un a fost odată? La 18 ani de la revoluție avem nevoie de o nouă revoluție. A gândirii, a mentalității, a încrederii de sine, a adevărului. Le suntem datori lor. Le suntem datori copiilor nostrii. 

Dimitri H. Chiparuş, un artist român uitat

Menţionează oricărui cunoscător de artă din lume de numele lui Dimitri Chiparuş şi va ştii imediat despre cine este vorba, care sunt lucrările sale şi rolul lui în evoluţia artei decorative. Menţioneză oricărui cunoscător de artă din lume că deţi una dintre statuetele lui Chiparuş şi va deveni foarte sceptic. Asta pentru că a avea un Chiparuş adevărat este echivalentul cu a avea un Picasso adevărat.
Ceea ce nu se ştie, însă, este faptul că Dimitrie Chiparuş a fost un artist moldovean originar din Dorohoi, judeţul Botoşani. Lumea artistică mondială apreciază şi valorează sculpturile chiparuşiene, fără să dea prea multă importanţă originii româneşti a artistului. Asta pentru că cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Paris, unde s-a şi consacrat ca un sculptor de valoare.
Dumitru Haralamb Chiparuş (numele românesc al sculptorului) este însă aproape necuoscut românilor. Nu sunt scrise articole despre el, nu vorbeşte nimeni despre statuetele sale, care astazi au ajuns să valoreze şi un milion de dolari, nu dezbate nimeni importanţa lui în rândul marilor sculptori ai lumii.
Dimitri Chiparuş, considerat părintele sculpturii “art deco” a sculptat cu deosebit talent şi rabdare femeia avangardistă a anilor `20 şi `30: independentă, energetică, misterioasă şi arogantă, capturând esenţa unui Paris elegant şi seducător. Sculpturile lui Dimitri Chiparuş făcute din fildeş, marmură, bronz sau terra-cotta sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, atingându-şi adevărata valoare.
Dimitri H. Chiparuş s-a născut la 16 septembrie 1886 într-o familie de aristocraţi, din cea mai înaltă clasă socială, unde limba franceză se vorbea frecvent la masa de seară şi în camera de pictură. Dimitri Chiparuş a mai avut încă un frate, care a murit în circumstanţe misterioase şi despre care artistul a afirmat, mai târziu, că ar fi fost asasinat din motive politice. Foarte puţine informaţii sunt cunoscute însă despre viaţa din România a sculptorului, motiv pentru care personalitatea lui Chiparuş a fost întotdeauna înconjurat de o aură de mister.
La vârsta de 22 de ani pleacă în Italia pentru a studia sculptura, fără a se mai întoarce vreodată în România. Motivele acestui exil sau înstrăinări sunt însă total necunoscute. În anul 1912, atras de cultura mistică a Parisului, Dimitri Chiparuş părăseşte Italia pentru Franţă. Printre sculptorii aflaţi în acea perioadă la Paris, se număra şi sculptorul român Constantin Brâncuşi. În Paris, D. Chiparuş, la fel ca şi C. Brâncuşi, studiază la prestigioasa şcoală parisiană „Ecole des Beaux-Arts”, sub îndrumarea lui Antonin Mercier, care i-a fost profesor şi lui Brâncuşi.
Din anumite motive părăseşte şcoala de arte frumose, după anul 1916 analele şcolare ne mai amintind nimic de prolificul artist. Dimitri Chiparuş îşi făcuse deja un renume printre lumea artistică parisiană, fiind interesat să devină un scuptor comercial de succes, decât să lucreze după stilul academic impus de prestigioasa instituţie. Enorma popularitate de care sculptorul român s-a bucurat în timpul vieţii s-a datorat caracterului decorativ al pieselor sale, oamenii devenind interesaţi în a adăuga mai mult şarm şi comfort caselor lor. Statuetele „art deco” ale lui Chiparuş răspundeau tocmai acestei cererii pentru obiecte plăcute şi decorative. Pe lângă faimă, acest fapt i-a adus şi multă critică, lucrările sale nefiind considerate „serioase” tocmai pentru că se vindeau foarte bine.
În 1924 o întâlneşte pe Julienne Lullier, care îi va deveni mai târziu soţie şi cu care îşi va petrece tot restul vieţii. Dimitri Chiparuş moare la vârsta de 61 de ani, după o paralizie în urma unui atac de corp. După moartea artistului, statuile sale criselefantine (termen care descrie tehnica de combinare a fildeşului cu aur, bronz, lemn, lapis lazuli sau alte materiale) nu au mai fost la fel de căutate, fiind considerate chiar vulgare de generaţia de după cel de-al doilea război mondial.
Astăzi însă, sculpturile chiparuşiene şi-au atins adevărata valoare, motiv pentru care cunoscuta şi prestigioasa casă de licitaţie americană Sotheby's a scos la vânzare marţi, 17 aprilie, o colecţie de 12 statuete ale lui Dimiri Chiparuş, estimate la milioane de dolari.
„Art Deco” reprezintă un curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, vizibil în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. Parisul aniilor `20 este considerat locul de naştere al stilului avangardist în arte: cubism, fauvism, art nouveau şi art deco. Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni, printre care pictorii Pablo Picasso, Paul Cezanne, Henri Matisse, Marc Chagall, scriitorul Ernest Hemingway, Constantin Brâncuşi, compozitorul Igor Stravinsky şi mulţi alţii.
Maestru al „artei deco”, stil pe care astăzi îl reprezintă aproape în unanimitate, Dimitri Chiparuş a devenit renumit pentru statuetele decorative care înfăţişeau dansatoare exotice şi balerine întâlnite la Balles Russes sau în saloanele parisiene. Prima reprezentare a baletului rusesc a avut loc în mai 1909 şi a avut un aşa succes încât a schimbat modul în care se privea baletul până în acel moment şi, mai mult decât atât, a pus bazele baletului pe care îl ştim noi astăzi. Combinând coregrafia, cu muzica, cu aranjările în scenă, cu jocul de lumini şi costumele dansatoarelor (Picasso fiind unul dintre creatori), Sergei Diaghilev, producătorul principal al Balles Russes, a ridicat baletul la un nivel de senzaţie, seducând publicul şi influenţând stilul de viaţă monden.
Orientalismul, curentul cultural bazat pe teme egiptene, era foarte la modă în Parisul anilor `20, fiind foarte vizibil în fashion (prin culori vivide şi exotice), balet, teatru (piesa „Scretele Sfinxului” a lui Maurice Rostand fiind foarte populară) sau în domeniul decoraţiunilor interioare. O parte din succesul Balles Russes a fost atribuit folosirii motivelor egiptene în constumele dansatoarelor şi în tema poveştii redată pe scenă. Multe dintre statuetele lui Chiparuş surpind tocmai exotismul şi misticismul acestei culturi antice, transformată în modernism pe toate planurile culturale.
Sculptorul încercă mereu să îşi surprindă modelul în mişcare în timpul dansului şi era atât de minuţios incât devenise celebru pentru mâinile statuetelor perfect realizate. De altfel, intr-o zi normală de lucru, Dimitri Chiparuş obişnuia să petreacă în studioul său între 12 şi 15 ore.
Pe lângă seducătoarele şi sofisticatele inspiraţii feminine, Dimitrie Chiparuş a avut şi altfel de modele, reprezentate de copiii veciniilor care deseori veneau în vizită în atelierul artistului de pe strada Barrault. Cunoscute sub numele de „seria copiilor” statuetele chiparuşiene surprind prin inocenţă, realism şi entuziasm. Iar, spre sfârşitul vieţii, animalele de la grădina zoologică Vincennes, i-au pozat ca modele.
La început, Chiparuş a încercat să-şi comercializeze singur statuetele, fără a avea însă prea mult succes. La sfatul unui prieten, artistul român nu a mai vândut piesele individual, ci a vândut drepturile de a le reproduce unui furnizor. O dată ce modelul de plastelină era terminat, furnizorul (în franceză „editeur de bronzes d`art”) era responsabil de toate etapele de creare ale statuetelor şi de vânzarea lor. Chiparuş examina minuţios fiecare statuie, ore în şir, ca să fie convins că fiecare detaliu este perfect redat. O mare parte din succesul lui Chiparuş se datorează acestor furnizori care au reuşit şă comercializeze sculpturile artistului publicului avid după obiecte „art deco”. Nu se ştie cu exactitate care este numărul statuetelor produse de furnizori, multe dintre documentele cu recorduri pierzându-se de-a lungul anilor.
Lumea artei din zilele noastre a produs o adevărată industrie din comercializarea sculturilor inspirate de talentatul român, un fals vânzându-se cu sume cuprinse între 5 mii şi 15 mii de dolari. Deşi proasta calitatea a pieselor produse astăzi comparativ cu cele produse de Dimitri Chiparuş este evidentă şi unui necunoscător, acest tip de afacere continuă să aducă profituri de milioane de dolari. O sculptură adevărată produsă de Chiparuş este, în primul rând, foarte greu de găsit şi în al doilea rând foarte scumpă, putând ajunge până la un milion de dolari.

Henri Coandă, românul care a inventat avionul cu reacţie

Fără doar şi poate, fără nici un echivoc, fără nici un fel de îndoială, primul avion cu reacţie din lume a fost conceput şi proiectat de românul Henri Marie Coandă. Înaintea englezului Frank Whittle, înaintea germanului Ernst Heinkel, chiar înaintea italienilor Bompini şi Caprioni, primorditatea avionului turbopropulsor îi aparţine inginerului român Henri Coandă. Şi asta nu o spunem numai noi, ci o recunosc şi americanii, o recunosc şi francezii, o recunoaşte întreaga lume.
În anul 1955, Andre Bie, directorul biblotecii de la „Muzeul Aerului” de la Paris, în articolul său intitulat „Primul avion turbopropulsat din lume” apărut în Aviation Magazine, scria printre altele: „Aeroplanul Coandă, prezentat la Salonul de Aeronautică din Paris, unde a fost extrem de remarcat, este un veritabil exemplar de avangardă. Dacă aspectul exterior al aparatului lui Coandă, grosimea şi rigiditatea aripilor sale, feluritele îmbunătăţiri introduse constituiau un ansamblu de inovaţii îndrăzneţe pentru acea epocă, sistemul de propulsie era, el singur, o adevărată revoluţie, atât ca principiu, cât şi ca aplicare”. Chiar dacă soluţiile găsite de Henri Coandă nu au avut rezultate imediate, ele stau la baza „celor mai strălucite speranţe”.
De asemenea, revista American Aviation, în articolul „Cine a fost părintele aviaţiei reactive?”, apărut în data de 5 decembrie 1955, afirmă că prioritatea invenţiei „avionului cu reacţie îi aparţine inginerului Henri Coandă”. Revista Flying, în numărul ei din septembrie 1956, sub titlul „El a zburat în 1910” descrie avionul cu reacţie construit de românul Henri Coandă şi expus la Salonul de Aeronautică din Paris. Într-un alt număr al aceleiaşi reviste, cel din martie 1967, este confirmată, din nou, prioritatea realizării inventatorului român.
Ceea ce este într-adevăr inedit, pe lângă invenţia în sine, este dată la care a fost prezentată public şi supusă zborului de încercare, anul 1910. Acestă realizare surprinde şi mai mult, pentru că în acelaşi deceniu în care fraţii Wilbur şi Orville Wright îşi pilotau pentru prima oară planorul echipat cu un motor cu explozie, iar Traian Vuia realiza primul zbor mecanic complet, zborul cu reacţie a fost făcut posibil, cu trei decenii înaintea momentului său de mare actualitate.
„Băiatul acesta s-a născut cu 30 de ani, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme”, mărturisea constructorul turnului Eiffle din Paris, Gustave Eiffle, cu ocazia expunerii avionului „Coandă 1910” la Salonul Internaţional de Aeronautică de la Paris. Într-adevăr, ideile savantului român erau mult prea avansate pentru timpul lor, mai ales că avioanele cu reacţie au început să apară abia în perioada celui de-al doilea război mondial, 1939-1945.
La 16 decembrie 1910, după închiderea Salonului Internaţional de Aeronautică, Henri Coandă şi-a transportat avionul în vecinătatea Parisului, pe câmpia de la Issy Les Moulineaux, pentru un simplu rulaj la sol, pe o pista improvizată. Dar, în timpul încălzirii motorului, avionul s-a desprins de la pământ, plutind în aer. Cu fuselajul lins de flăcările jeturilor propulsoare, Henri Coandă, fără a avea experienţă în tehnica pilotajului, s-a trezit pur şi simplu în aer, purtat în viteze spre fortificaţiile militare ale Parisului. Înercând să evite coleziunea catastrofală, aparatul s-a probuşit şi a luat foc. Dar, proba zborului cu reacţie tocmai s-a realizat.
Ziua de 16 decembrie 1910 a fost consemnată de istoria aviaţiei mondiale ca o dată de referinţă: a primei desprinderi de pe pământ a unui avion dotat cu motor reactiv. La câteva luni de la acest eveniment, în anul 1911, inginerul român Henri Coandă a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol” din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coanda”, care au fost apreciate în întreaga lume.
Ceea ce a intrat în istoria tehnicii sub denumirea de „efectul Coandă” este un fenomen descoperit în anul 1934 de la care putem considera că începe o disciplină nou în fizică: mecanica fluidelor. Invenţia brevetată atunci a purtat numele de „Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”, iar procedeul în sine are multe aplicaţii, sesizate, mai întâi, de inventatorul însuşi, apoi de alţii.
Dezvoltarea aviaţiei moderne n-ar fi fost posibilă fără studiul meticulos al lui Henri Coandă, câtă vreme avioanele nu se pot lipsi de aripi, iar aerul despicat de acestea reactionează conform regulilor stabilite în mecanica fluidelor. Cercetând curgerea jeturilor de fluid, Coandă a constatat că prelungind cu un volet înclinat sau curb unul dintre pereţii canalului, jetul deviază de la direcţia iniţială, urmărind profilul acestuia. Pe baza acestui efect, Henri Coandă a inventat farfuria zburătoare, numită „aerodină lenticulară”, care continuă să se afle şi astăzi în atenţia centrelor spaţiale.
Stabilit definitiv în România în 1970, Coandă s-a ocupat de polarizarea unui nucleu de savanţi în cadrul proaspătului Institut de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică şi de stabilirea câtorva prioritaăţi.
În afara de partea militară, savantul român a avut însă şi câteva proiecte civile de avangardă, despre care s-a vorbit foarte puţin, sau deloc. Interesant este faptul că preocupările savantului nu erau legate de proiecte care să se materializeze imediat, ci unele pentru mileniul III.
„Delta-oraşul viitorului”, „Aerotubexpres” şi „Autostrada Soarelui prin tunel” sunt proiectele-inovatoare ale lui Henri Coandă, care, dacă ar fi realizate, ar şoca întreaga lume.
Primul proiect trebuia să fie un oraş al cercetării, un loc în care oamenii de ştiinţă să se poată recrea activ. Repartiţia spaţiilor urma să se facă atât suprateran, cât şi subteran. Era vorba, de fapt, de un fel de Sillicon Valley din România, un stat în stat, în care oamenii de geniu, elita societăţii, să creeze fără restricţii. Totodata, „Oraşul Viitorului” trebuia să fie locul unde să se nască idei pentru momentele de criză. Amplasamentul era stabilit la Bugival, pe plaja cuprinsă între Delta Dunarii, braţele Sf. Gheorghe şi Sulina şi litoralul Mării Negre. Terenul are o lungime de 10 kilometri şi o lăţime de 2 kilometri.
Strâns legat de proiectul „Delta” a fost „Aerotubexprs”, o instalaţie de transport prin conducte, care funcţiona pe baza „Efectului Coandă”. Invenţia a fost brevetată în România la data de 21 mai 1970. Iniţial, proiectul a fost gândit de Coandă ca un sistem de transport prin tuburi cu diametrul de un metru, prin care să circule containere cu marfa. Deplasarea, cu viteze de până la 500 km/h, se făcea pe baza diferenţei de presiune de la capătul conductelor. Savantul a găsit până şi soluţia tehnică pentru a elimina frecarea de tub a containerelor, care pur şi simplu pluteau de la un capăt la altul al tubului. Dacă în cazul avioanelor jetul de aer împins în spate „arunca” vehiculul în faţă, Coandă a urmărit să deplaseze obiectul creând în faţă lui un minus de presiune atmosferică. Astfel, containerul era absorbit către ieşire.
Pentru a vedea cum funcţionează proiectul transportului prin tuburi a fost înfiinţată baza experimentelă de la Măneciu-Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe un teren în pantă, cu multe curbe. Tuburile de transport au fost aşezate atât suprateran, cât şi subteran, în scopul testării echipamentelor de transport în situaţii dintre cele mai dificile. Rezultatele au fost foarte bune.
Henri Coanda avea de gând să aplice transportul prin tuburi pe trei rute foarte bine stabilite. Una urma să lege Bucureştiul de Ploieşti şi de Braşov prin doua conducte. Una elimina transportul feroviar, respectiv prin ea urmau să treacă garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatica, respectiv în „zbor ghidat” la viteze subsonice şi supersonice. La fel urma să se intâmple şi în cazul transportului de persoane, în a doua conductă.
O altă rută a tubului transportor ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi de „Oraşul Viitorului”, prin ceea ce savantul a numit „autostrada Soarelui”. „Oraşul Viitorului” ar fi trebuit sa fie legat de localităţile de pe litoral, din sudul Dobrogei, printr-un sistem de transport mixt, unul suprateran şi altul subacvatic.
În 1972, Henri Coandă s-a stins din viaţă, iar unii dintre colaboratorii săi au părăsit ţara. Dar, în ultimii ani, fostele proiecte ale lui Coandă, încă de mare actualitate, au reintrat în zona de interes a spcialiştiilor.
Numărul invenţiilor inginerului Henri Coandă se ridică la impresionanta cifră de 2608, iar cele 700 de brevete de inovaţii sunt mai mult decât suficiente pentru a-l considera pe românul nostru un mare savant al secolului XX. Multe dintre aceste invenţii aparţin domeniului aviatic, având aplicaţii menite să îmbunătăţească structura şi portanţa aripilor, interacţiunea acestora la biplane sau calităţile de luptă ale aparatelor. Printre alte primordităţi mai amintim: prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume, primul avion bimotor din lume. De asemenea, de numele lui Henri Coandă sunt legate şi unele realizări ale zborului omului în cosmos, anumite dispozitive tehnice, deosibit de complexe, denumite „epoleţii zburători”, cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului lunar al lui „Apolo 11” şi „Apolo 12” în momentul aselenizării.
„Puţine naţii din lume se pot mândrii că au contribuit la progresul aviaţiei cât a reuşit naţia română”. Aceste cuvinte, rostite de Henri Coadă în 1967, cu ocazia deschiderii Simpozionului Internaţional intitulat „Aplicaţii speciale ale efectului Coandă în aero-hidrodinamică”, nu sunt o exagerare, nu sunt un neadevăr, nu sunt iluzii. Aceste cuvinte sunt, de fapt, fapte.

Traian Vuia, mai greu ca aerul

În istoria aviaţiei mondiale găsim numele multor români, printre care cei mai renumiţi sunt Traian Vuia, Aurel Vlaicu sau Henri Coandă. În acest domeniu ne putem mândri nu numai cu inveţii româneşti de valoare, dar mai ales cu priorităţi româneşti aviatice a cărora realizarea a determinat evoluţia aviaţiei universale. Găsesc, totuşi, foarte frustrantă nerecunoaşterea meritelor inventatorilor români de către lumea modernă de astăzi, care deşi nu este prost informată, este cu siguranţă dezinformată.

Una dintre cele mai controversate dezbateri din domeniul aviaţiei este legată de stabilirea primului zbor mecanic din lume. Din orgolii sau motive politice, Occidentul a exagerat de multe ori propriile invenţii, însuşindu-şi în multe domenii priorităţi pe care nu le are. De multe ori, ţările puternice au scris istoria în favoarea lor.

În această „luptă” pentru întâietate, principalele ţări implicate sunt Franţa, prin Clement Ader, Statele Unite ale Americii, prin fraţii Wright şi România, prin Traian Vuia.

Anul 2000 a fost declarat de Franţa „anul aeronauticii”, prilej cu care a fost publicată şi o enciclopedie care pretindea întâietatea francezului Clement Ader, în realizarea primului zbor mecanic. Dar acest lucru a fost infirmat şi de presa vremii şi de istoricii aviaţiei care au demonstrat că zborul lui Clement Ader, din 1897, nu putea fi realizat tocmai din cauza designului aripilor, care nu puteau susţine şi controla avionul, motiv pentru care acesta s-a şi prăbuşit la scurt timp după decolare.

Americanii îşi revendică ei primul zbor mecanic din lume, realizat de fraţii Wilbur şi Orville Wright (inspiraţi de modelul lui Otto Lilienthal), în decembrie 1903, de la Kittz Hawk, din Carolina de Nord. Deşi zborul lor s-a realizat cu succes, avea o mare lipsă: nu decola decât de pe o rampă de lansare.

După insuccesul lui Clement Ader ceilalţi inventatori au ocolit problema ridicării de la sol prin propriile mijloace de la bord, folosind metode externe: Lilienthal îşi dădea drumul de pe vârful unui deal, fraţii Wright foloseau un plan înclinat sau o catapultă, Samuel Pierpont Langley îşi lansa aparatul de pe o rampă construită pe ţărmul unei ape, iar Santos Dumont trăgându-l cu un măgar.

Diferenţa dintre zborul celor doi fraţi americani, Wilbur şi Orville Wright, şi orice alt zbor de până atunci constă în realizarea primului zbor cu motor susţinut şi controlat de la bord. Cu toate că zborul lor este recunoscut universal ca fiind primul de acest gen din lume, el este incomplet, necesitând îmbunătăţiri tehnice. Aceste îmbunătăţiri tehnice fuseseră deja găsite, calculate şi patentate în partea cealaltă a Atlanticului, de către românul Traian Vuia, într-un avion care avea să schimbe modul în care se construiau aparatele de zbor ale vremii, influenţînd direct aviaţia zilelor noastre. În februarie 1903, românul a prezentat Academiei de Ştiinţe de la Paris proiectul său de zbor cu un aparat mai greu decât densitatea aerului, precum şi descrierea procedeului de decolare, invenţia tratată cu mare indiferenţă şi considerată „utopică”.

Ajuns la Paris, românul Traian Vuia va ridica standardele aviaţie la un nivel superior de performanţă. „Aeroplanul automobil” este invenţia proprie a românului care îmbină două mari descoperiri ale timpului său: aripa portantă, necesară planării, şi automobilul, necesar rulării pentru decolare şi aterizare, prevăzut cu patru roţi pneumatice orientabile (metodă folosită cu frecvenţă doi ani mai târziu).

În 18 martie 1906, pe câmpia de la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia a realizat primul zbor din lume cu un aparat mai greu ca aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. „Vuia 1” a decolat de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, aflate la bord, fără ajutor extern (pantă, cale ferată, catapultă, etc.) şi s-a ridicat la o înălţime de 1 metru, pe o distanţă de 12 metri. „Maşina zburătoare” a lui Traian Vuia avea avantajul de a decola din orice loc, prin propria putere a motorului. Performanţa realizată de inventatorul român a fost consemnată în presa vremii, în reviste ca L’Aerophile, Nature, L’Auto, The New York Herald, L’Aeronautique, L’Histoire de L’Aeronautique sau Nouvelle Histoire Mondiale de L’Aviation. Traian Vuia a repetat testele în vara aceluiaşi an, pe terenul de la Issy-les-Moulineaux, reuşind un zbor de 25 de metri la 2 metri înălţime.

În ediţia din iunie, revista franceză L`Aerophile amintea cititorilor săi să nu uite că, Traian Vuia a testat în public avionul său, încă din februarie 1906 „cu mult înaintea tuturor maşinilor de zbor contemporane”. Iar în ediţia din septembrie 1906, amintea din nou, „de primul om care a reuşit să zboare cu un aeroplan cu decolare directă, capabil să susţină şi un om”.

Ce s-a schimbat de atunci şi până acum? Unde a dispărut adevărul? Nu cumva este ascuns în propria noastră tăcere?

Comparativ cu aparatul de zbor al fraţiilor Wright, Zburătorul (The Flyer), care a fost lansat de pe o pantă înclinată, care nu era prevăzut cu roţi şi care folosea puterea vântului pentru a se ridica mai uşor de la sol, Vuia 1 rezolvă toate aceste probleme tehnice, dovedindu-se cu mult mai performant. Acest „aeroplan profetic”, după cum este numit de marea enciclopedie The American Heritage History of Flight, era prevazut, în premieră mondială, cu tren de aterizare, care făcea parte integrantă din aparat prin concepţie şi construcţie. Acest „aeroplan profetic” a fost primul avion din lume care avea schelet metalic, avionul celor doi fraţi americani fiind construit din lemn. Acest „aeroplan profetic” a fost primul aeroplan care a zburat cu o singură elice tractivă. Acest „aeroplan profetic” fost primul aeroplan cu aripi pliante, permiţând apoi deplasarea ca vehicul rutier. Acest „aeroplan profetic” a fost primul aeroplan care avea aripi cu incidenţa variabilă de zbor. Într-o epocă a biplanelor, avionul lui Traian Vuia a dovedit eficienţa primului monoplan modern, care a ajuns astăzi să reprezinte 95% din producţia aeronautică mondială.

„Acum, după ce toţi s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentelor va creşte rapid, specialiştii vor crea motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul”, îi mărturisea Traian Vuia unui prieten bănăţean, prezent şi el la demonstraţie. Într-adevăr unul dintre „alţii” a fost inginerul brazilian Santos Dumont, care copiind modelul de avion pe roţi al lui Vuia, a fost imortalizat de istorie ca unul dintre pionierii aviaţiei mondiale, deşi până în momentul respectiv folosea cele mai complicate modalităţi de lansare. Îl urmează apoi Louis Bleriot, Charles Voisin, Henri Farman, Esnault-Pelterie, Leon Lavasseur. „Am fost primul, dar aeronautica intrase pe mâna oamenilor de afaceri” mărturiseşte Traian Vuia.

Între 1918 şi 1922, Traian Vuia a construit şi testat printre primele elicoptere din lume, contribuind la dezvoltarea zborului vertical. De asemenea, generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee, este o altă invenţie a celebrului constructor de avioane Traian Vuia, folosită încă la locomotivele Diesel-electrice pentru încălzirea vagoanelor.

Românul Traian Vuia ocupă un rol esenţial în reorientarea creaţiei tehnice aeronautice spre metode elaborate ştiinţific. Istoria fenomenului aeronautic şi-a găsit în invenţiile lui Traian Vuia o rampă de lansare în evoluţia aviaţiei mondiale, pe care o scoate din impas şi stagnare, creând-i continuitate.

Români dragi, nu uitaţi că unul de-al nostru este primul om din lume care a reuşit să zboare cu un aparat mai greu ca aerul, în totalitate condus de propria instalaţie de la bord. Acesta este românul Traian Vuia. Nu americanii Wilbur şi Orville Wright. Dacă astăzi, faptele prezentate mai sus ar fi aduse în faţa unui juriu competent, nu este evident cine ar avea câştig de cauză? Române, vorbeşte astăzi oamenilor din jurul tău de Traian Vuia şi „utopia” lui transformată în realitate. Îi suntem datori de foarte mult timp.

„Este o Pasăre”

Nimic nu e uşor până nu e greu. Constantin Brâncuşi şi-a dedicat întreaga viaţă unei munci asiduee de căutare a esenţei lucrurilor, materiei, universului, de găsire a adevărului despre începuturile lumii, despre începuturile vieţii şi ale tuturor formelor, despre noi. Şi când a descoperit ceea ce a căutat şi a înţeles ceea ce a găsit a muncit şi mai mult ca să le aducă pe înţelesul tuturor. Dar, oamenii nu l-au înţeles şi l-au numit abstrct. Pentru că arta neînţeleasă e catalogată drept abstractă. Este foarte important de precizat faptul că un artist adevărat nu-şi consideră arta abstractă, deoarece adevărul nu poate fi abstract, ci doar oamenii sunt abstracţi de adevăr. Oamenii nu erau învăţaţi să vizioalizeze ceea ce nu semăna cu forma şi percepţia iniţială ştiută de ei, asta până la Brâncuşi. "Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor", obişnuia să spună Brâncuşi despre cei ce nu-i înţelegeau creaţiile.
Ceea ce Constantin Brâncuşi a dăriut lumii a fost însăşi înţelegerea esenţei lucrurilor. Sculpturile artistului român, prin simplicitatea lor, relevă esenţa existenţei. Brâncuşi vine şi îţi arată lucrurile aşa cum sunt, pe înţelesul tuturor, dar genial. Şi nu este genial pentru că este simplu, ci este simplu pentru că este genial!
De la primele sculpturi din Evul Mediu, până la Michelangelo şi Donatello, de la Auguste Rodin, Henri Moore, Bourdelle, Maillol, Charles Despiau până la Constantin Brâncuşi, arta scultpurală a evoluat în ritmul evoluţiei umane. O consecinţă a acestei întrepătrunderi este demonstrată de frecventa întrebarea: „arta imită viaţa sau viaţa imită arta?”
În anul 1900, Parisul a fost gazda a 50 de milioane de oameni, care au participat la cea mai mare expoziţie a tuturor timpurilor, în domeniul artei, arhitecturii şi tehnologiei. Deşi grandoarea acestei expoziţii nu poate fi contestată, ea nu a adus nimic nou sau inspiraţional pe scena începutului de secol. Lumea sculpturii pariziene era dominată de figura artistului Auguste Rodin, a cărui influenţă a eclipsat tinerii artişti din acea perioadă, care în loc să-i înţeleagă creaţia au copiat-o. Dar, cu Rodin se sfârşeşte o epocă, a cărei concluzie evocă grandoarea epocii Renaştentiste. Fără îndoială, creaţia artistului francez nu poate să susţină trecerea sculpturii la nivelul următor, care este modernitatea.
Ajuns în Paris, în 1904, după o călătorie de 2 luni pe jos, Constantin Brâncuşi îşi găseşte imediat locul în această atmosferă de avidă necesitate de înnoire a stilului artistic. Primii ani în capitala franceză nu au fost deloc uşori, după cum însuşi mărturiseşte: „Erau zile când imi era aşa de foame, încât trebuia să ma sprijin de perete ca să nu leşin”. Brâncuşi revoluţionează lumea artei prin sculpturi care reînvie miturile primordiale: energia iniţială a obiectelor şi fiinţelor, originea vieţii, cosmosul, a căror legătură se face prin simplitate. „Simplicitatea nu este o ţintă, dar se ajunge la simplitate fără să vrei, când se atinge cu adevărat esenţa lucrurilor”. Evidente în acest sens sunt „Sărutul”, „Muza adormită”, „Măiastra”, întreaga colecţie de „Păsări”, „Începutul lumii”, „Peştele”, „Domnişoara Pogany” etc. În îndelungata sa periodă de creaţie, mai mult de 50 de ani, Constantin Brâncuşi nu a încetat nicodată să caute adevărul despre esenţa pură a formelor, dimpotrivă şi-a reluat temele până au atins perfecţiunea. Un exemplu în acest sens sunt cele 41 de „Păsări”, a căror primă reprezentare exploata simbolul păsării ca pasăre („Măiastra”, „Pasărea galbenă”) ca mai apoi, să se trecă la reprezentarea şi invocarea idei de zbor („Pasărea în spaţiu”). „Întreaga mea viaţă am căutat esenţa zborului. Zborul, ce mare bucurie”, spunea Constantin Brâncuşi.
În toamna anului 1926, după ce avusese deja trei expoziţii în Statele Unite ale Americii (New York, Chicago, Boston), C. Brâncuşi călătoreşte pentru prima dată în America, pentru o expoziţie la Brummer Gallery. La sosirea în New York, autorităţile vamale au refuzat să admită sculptura „Pasărea în spaţiu” ca operă de artă, „îşi pierduse penele şi picioarele”, şi să fie admisă în ţară duty-free. Americanii au insistat că lucrarea lui Brâncuşi este o bucată de maşină de metal şi au clasificat-o în categoria ustensilelor de bucătărie. Considerând că i s-a făcut „o mare nedreptate”, Constantin Brâncuşi dă în judecată statul american pentru a-şi recupera cei 240 de dolari plătiţi ca taxă. Timp de 2 ani, acest senzaţional proces, Brâncuşi vs. United States, a captivat lumea artistică din ambele părţi ale Atlanticului şi datorită artistului român s-a stabilit, în termeni legali, definiţia unei opere de artă modernă. Am putea spune că, procesul a spart barierele legale şi a luptat pentru libertatea de expresie şi pentru descoperirea adevărului, elemente fundamentale ale justiţiei şi legii americane. De ce este atât de important acest fapt? Pentru că, sculptorul român a produs o adevărată revoluţie în mentalitatea şi înţelegerea publicului american despre progresul şi scopul artei, pentru că lumea artistică americană avea o atitudine intolerantă şi înapoiată faţă de arta modernistă europeană şi a fost împinsă un pas înainte. În 29 noiembrie 1928, după ce verdictul a fost dat în favoarea lui Brâncuşi, ziarele vremii scriau despre sculptura brâncuşiană: „Este o pasăre”. Acesta a fost punctul de plecare al modernismului american.
Constantin Brâncuşi a ajuns la esenţa lucrurilor prin incursiuni în istoria şi cultura civilizaţiilor antice, cu precădere civilizaţia egipteană şi cea celtică, de la care a folosit diferite teme şi motive, dar şi în tradiţia populară românească, cu al ei misticism şi farmec, care i-a fost o permanentă inspiraţie. Din părinţi ţărani şi el însuşi cioban în anii copilăriei, Brâncuşi a învăţat să asculte şi să înţeleagă natura înconjurătoare care i-a devenit prietenă şi muză („Cuminţenia pământului”, „Torment”, „Măiastra” „Rugăciune” etc.). Abilitatea de a găsi adevărul ascuns în aparenţa înşelătoare provine tocmai din prezenţa în conştiinţa şi mintea artistlui a vieţii ţăranului român. Asta este ceea ce a adus el nou la Paris. Modernitatea s-a născut din tradiţia românească.
Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, ridicat în memoria martirilor români din Primul Război Mondial, este un dar al unui fiu mamei sale, este un dar al unui frate surorilor şi fraţilor lui, în semn de mare preţuire şi iubire. „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului” creează un spaţiu perfect pentru meditaţie, un loc în care oamenii se încarcă de energii pozitive. S-a constatat, în urma cercetărilor ştiinţifice, că efectul de piramidă al componentelor „Coloanei Infinitului” (trunchiuri de piramidă, ale căror energii se întâlnesc la vârf), şi curentul electric teluric, precum şi modificările instinctuale intenţionate în alegerea unghiului şi suprafaţei modulelor metalice, captează energiile terestre pe care le emite în exterior (energiile emanate de „Coloană” au fost măsurate până la 200 de metri), creeând propriul câmp gravitaţional. Dacă egiptenii au construit piramidele, Constantin Brâncuşi şi-a dat seama de ce.
Opera lui Constantin Bâncuşi a exercitat o mare influenţă în lumea în care trăim astăzi, atât în domeniul sculpturii, cât şi a arhitecturii şi desenului tehnic (design). În fiecare zi treci pe lângă clădiri moderne, lucrezi în clădiri moderne, locuieşti în clădiri sau case moderne, admiri clădiri moderne şi te minunezi de nivelul avansat la care a ajuns modernitatea, fără însă să te întrebi de unde a pornit modernitatea. Fără nici un fel de echivoc, stilul brâncuşian joacă un factor decisiv în stabilirea răspunsului.
Dragi români, în 16 martie nu vom sărbători doar 50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vom sărbătorii şi un moment de mândrie naţională, vom sărbătorii poporul român prin genialitatea unui artist-revoluţionar recunoscut şi apreciat în toată lumea. Imaginaţi-vă că Brâncuşi a desluşit sămânţa vieţii, din care s-a nascut modernitatea, iar în scările evoluţiei, arta lui Brâncuşi, a atins cea mai înaltă treaptă.
Dacă încă nu ai găsit răspunsul la întrebarea „arta imită viaţa sau viaţa imită arta” pune-ţi întrebarea „de ce arta abstractă coincide cu nebunia omului.

Cine suntem noi românii?

Ceea ce este foarte supărător nu sunt părţile negative pe care românii le au. La fel ca şi alte naţii, poporul român are propriile greşeli, propriile slăbiciuni şi propriile defecte. Ceea ce este mai supărător este tăcerea noastră când vine vorba de meritele pe care o serie de inventatori şi personalităţi de primă mărime ale neamului nostru carpatic le-au adus, nu numai poporului român, ci întregii lumi, dar care nu sunt recunoscuţi la întreaga lor capacitate sau chiar deloc.
Intrarea României în Uniunea Europeană necesită, pe lângă noi reforme şi legi, o exprimarea clară a identităţii naţionale a românilor. Europenii sunt interesaţi să afle cine este cu adevărat România, care este specificul nostru, care este esenţa românilor. Românii trebuie să răspundă acestei provocări fără întârziere. Românii trebuie să ridice şi ei întrebarea, cine suntem noi cu adevărat? Românii au datoria morală şi spirituală să caute în adâncul sufletului lor esenţa de a fi român. Ce înseamnă cu adevărat spiritul de român? Pe cât de complexă este această misiune, pe atât de necesară, chiar vitală pentru existenţa românească. Chiar nimănui nu-i pasă de cum ne văd alţii? Chiar nimeni nu se revoltă când suntem marginalizaţi, puşi la coada Europei, pe porţile căreia intrăm aproape cu forţa?
Dar se uita faptul că noi suntem cei care, într-o oarecare măsură, am împiedicat transformarea Europei într-un paşalâc turcesc. Ţările române au luptat împotriva ocupaţiei Imperiului Otoman încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când turcii au pus prima data piciorul pe pământ european. Mărturie stau luptele grele duse de conducători ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara, care au stat în calea expansiunii otomane spre centrul Europei. Întreaga Peninsula Balcanică a fost sub ocupaţie musulmană, drapelul verde al islamului fluturând pe pământuri creştine. Regatul Ungar a dispărut în urma bătăliei de la Mohaci. Constantinopol şi Belgrad au fost asimilate turcilor. Dar ţările române nu. Chiar dacă cele trei principate române nu erau unite încă într-o singură ţară, ele n-au fost niciodata cucerite de către Imperiului Otoman, ci doar sub suzeranitatea lui, nepierzându-şi identitatea naţională. Acest lucru însemana că, spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi polonezi, românii au fost singurii care şi-au menţinut entitatea statală în timpul Evului Mediu, precum şi propria politică, structurile militare şi administrative şi nu s-au lăsat convertiţi la islamism. În timp ce mulţi creştini din ţările cucerite de turci s-au converit la islamism pentru a beneficia de anumite avantaje, românii şi-au păstrat integritatea religioasă. Efectele cuceririlor turceşti sunt vizibile în ţările din Peninsula Balcanică unde întâlnim o comunitatea musulmană numeroasă. Ce înseamnă acest lucru? Însemnă că noi suntem ce au fost strămoşii noştrii, noi cei din secolul XXI suntem urmaşii unor oameni care au preferat să moară decât să-şi vândă ţara, care au preferat să moară decât să-l vândă pe Iisus, care au preferat să lupte până la moarte decât să cedeze ce e al lor. Ca urmare, noi suntem astăzi pe aceleaşi meleaguri în care au fost ei acum aprope 2000 de ani.
De ce România tace?? De ce nimeni nu recunoaşte meritele acestei ţări, care prin reprezentanţii ei a schimbat lumea. O lumea care a evoluat prin descoperirile şi invenţiile lor. Imaginaţi-vă omenirea fara genialitatea lui Constantin Brâncuşi, care a deschis porţile spre modernitate, fără ingenozitatea lui Henri Coandă, care a făcut posibil zborul cu reacţie, fără curajul si ambiţia lui Train Vuia care s-a desprins primul de la sol, fără perseverenţa lui Tristan Tzară, părintele dadaismului, care a schimbat modul de gândire şi exprimare al tuturor, fără înţelegerea spirituală a lui Mircea Eliade, primul care a realizat o antologie a tuturor religiilor, fără inteligenţa lui Nicolae Paulescu care a descoperit insulina. Şi acestea sunt doar câteva nume binescunoscute nouă, dar pe lângă ei mai sunt mulţi alţii.
România trebuie să-şi premieze geniile. România trebuie să strige în gura mare folosul pe care l-a adus întregii lumi. România şi românii de pretutindeni trebuie să se promoveze. Modestia, una dintre calităţile românilor, foloseşte în momentul în care am stabilit, pe plan universal, că noi, românii, am dat lumii unele dintre cele mai strălucite minţi. Lumea îşi bate joc însă de modestia noastră. Nimeni nu recunoaşte meritele româneşti şi asta pentru că noi înşine nu le facem cunoscute. Unii ne fură tezaurul, alţii ne fură patentele, alţii ne fură artiştii şi tăcerea noastră ne fură identitatea.
Este foarte important de evidenţiat ceea ce suntem si ceea ce nu trebuie să uităm că suntem. Oameni cu spirit de genialitatea, cu suflet de sacrificiu, cu minte de inovatori. De ce nu a înţeles românul până acum că nu trebuie să permită nimănui să ia nimic de la el, căci asta înseamnă că se vinde pe el însuşi pe indiferenţă. Constantin Brâncuşi e al nostru, Mircea Eliade e al nostru, Henri Coandă sau Traian Vuia sau Tristan Tzară etc. De ce să spună Occidentul că Brâncuşi a fost francez, sau Eliade sau Tzară. Nu!!! Toţi au fost români! Toţi s-au născut pe pământ românesc şi s-au format în stil românesc, în sânge de român. Evoluţia lor a început aici, cu noi, cu tine, cu generaţii întregi înaintea noastră.
Pe lângă aceste nume de valoare incontestabilă, adaug pe lista menţionată şi alţi români celebri fără contribuţia cărora dezvoltarea omenirii nu ar fi avut acelaşi traseu. Unul dintre cei mai mari savanţi ai tuturor timpurilor a fost Nikola Tesla. Vă este numele cunoscut? Dacă răspunsul este negativ, nu-l uitaţi. Acest nume nu trebuie să mai părăsească conştiinţa românească. Henri Coandă recunoaşte etnia de român a inventatotrului sistemului bifazat de curent electric alternativ, al radioului, al câmpului magnetic învârtitor (simultan cu italianul Galileo Ferraris) şi chiar a submarinului, a primelor motoare asincrone bifazate, a generatoarelor electrice sau transformatorului electric de inalta frecventa. Thomas Eddison a inventat becul aprins de curent electric direct. Nikola Tesla a inventat curentul electric alternativ. Asta înseamnă că Eddison a aprins un bec, dar românul a inventat cum să aprindă toată lumea becul lor. Nicolae Teslea, fiul lui Miluţin Drăghici (nume mai românesc ca mămăliga) şi Gica Mandici, tot o româncă, a fost un prolific inventator în domeniul electro şi radiotehnicii, dar şi în domeniul atomic, studiind fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului electrostatic de înaltă tensiune. Fără nici un semn de întrebarea Nikola Tesla, istro-român din Croaţia, este “creatorul” lumii moderne. Când aprinzi un bec, nu uita că este aprins de un român.
Unul dintre miturile culturii americane a fost iniţiat tot de un român. Şi să nu credeţi cumva că mă gândesc la Dracula, personajul cel mai cunoscut al mitologiei româneşti din America. Numele său este John Delorean, inventatorul fenomenului “the muscle cars”. Românul, născut in Michigan, dar dintr-un tată român, este faimos pentru construcţia maşini Pontiac GTO, care a generat naşterea curentului maşinilor “muscle” din America. De asemenea, John Delorean a inventat Lamborghini-ul românesc, masina sport De Lorean DMC-12, care a fost prezentată în filmul “Back to the future” (“Înapoi în trecut”), un mega succes al anului 1985. Datorită faptului că materialul de construcţie al maşinii este inoxul, calitatea unei astfel de maşini nu a fost deteliorată de-a lungul timpului şi chiar în ziua de astăzi, această maşină, produsă în 1981, poate fi considerată modernă.
O adevărată inovaţie în domeniul medicinei ne-a fost dată de către doctorul român Dan Gavrilescu, primul chirurg din lume care a executat o operaţie de transplant de esofag. De la prima operaţie executată la data de 20 aprilie 1951 şi până în prezent doctorul român a salvat viaţa a 5 mii de oameni. Importanţa acestei proceduri este vitală. Practic, acest tip de procedură le permite oamenilor cu esofagul deteliorat din naştere sau celor ce au cancer la esofag sau fost otrăviţi prin anumite substanţe să poată mânca şi înghiţi ca nişte oameni normali. Pentru că această realizare chirurgicală a fost iniţiată, practicată şi aprofundată în perioada comunistă, lumea medicală internaţioană nu a avut acces la această performaţă. Profitând de această situaţie, dr. Heimlich, un chirurg din Ohio, a avut curajul să-şi însuşească primorditatea acesei operaţii, cu toate că el a executat prima operaţie de acest fel 5 ani mai târziu decât doctorul român. Astăzi se cunoaşte adevărul despre iniţiatorul transplantului de esofag şi anume doctorul român Dan Gavrilescu.
“Art deco” reprezintă un curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, vizibil în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. Parisul aniilor `20 este considerat locul de naştere al stilului avangardist în arte: cubism, fauvism, art nouveau şi art deco. Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni, printre care pictorii Pablo Picasso, Paul Cezanne, Henri Matisse, Marc Chagall, scriitorul Ernest Hemingway, sculptorul român Constantin Brâncuşi, compozitorul Igor Stravinsky şi mulţi alţii. Dimitri Chiparuş, considerat părintele sculpturii “art deco” a sculptat cu deosebit talent şi rabdare femeia avangardistă a anilor `20 şi `30: independentă, energetică, misterioasă şi arogantă, capturând esenţa unui Paris elegant şi seducător. Sculpturile lui Dimitri Chiparuş făcute din fildeş, marmură, bronz sau terra-cotta sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, atingându-şi adevărata valoare. Lumea artei din zilele noastre a produs o adevărată industrie, de sute de mii de dolari, din comercializarea sculturilor inspirate de talentatul român, un fals vânzându-se cu sume cuprinse între 5 mii şi 15 mii de dolari. O sculptura adevărată produsă de Chiparuş este, în primul rând, foarte greu de găsit şi în al doilea rând foarte scumpă, putând ajunge până la jumătate de milion de dolari.

Românii sunt cei mai trişti oameni. Se citeşte pe faţa multora. Unii o arată mai evident, alţii mai puţin. Şi acest lucru nu uimeşte pe nimeni, pentru că istoria noastră (războaie, asuprire cruntă, catastrofe) ne spune povestea durerii ţinute în suflet de-a lungul a generaţii întregi de români. Adevărate comori spirituale sunt muzica populară şi folclorul românesc cântat cu la fel de multă durere cu care a fost compus. Doinele româneşti îţi sfâşie inima şi indiferent de cine le ascultă efectul e acelaşi. E imposibil să fie altfel. Aşa plâng românii. Dar, inventivi din fire, am învăţat că ce nu ne omoară ne face mai puternici şi am inventat reversul. Nu există muzică să te înveselească mai tare decât muzica românilor. Este ritmul nostru. Inima noastră bate în ritmul muzicii noastre. Câştigăm concursuri de muzică şi lumea nu ştie de ce. Muzica noastră este mângâiere de la Dumnezeu, avem nevoie de fericire. Şi vă spun cu o certitudine neomenească: nu există un om mai bun, decât un român fericit.
Dar, în aceste momente, România are de dus o luptă grea. România este faţă în faţă cu un duşman care o mănâncă din interior, ca un cancer morbid, un duşman care nu este nazismul, nici comunismul, nici neocomunismul şi nici feudalismul, nu este Ceauşescu şi nici Antonescu, este sărăcia. Oameni mor în case de frig sau că nu au ce să mănânce, copii de român dorm prin pădure. Populaţia în vârstă, părinţii şi bunicii noştrii, mor de frig prin gară că nu au bani de întreţinere. Unitatea românilor este singura rezolvare pe care o avem. Tinerii trebuie să ducă ţara mai departe şi pentru a fi bun, în orice domeniu, trebuie să ştii cine eşti, de unde pleci şi unde ţi-ai propus să ţinteşi. Exprimarea identităţii noastre se face prin cei ce au fost, prin ce se vede în urma unor români de valoare. Ei sunt noi, ei sunt tu, ei sunt copii tăi.
A întreba de ce este necesar a ne mândrii cu realizările noastre este la fel cu a nu şti răspunsul la întrebarea: “de ce poporul român este un popor sărac”.
Prin expunerea în lumina cunoaşterii a realizărilor noastre uităm să ne mai fie ruşine de cine suntem şi avem curajul să spunem că ce au realizat alţii înaintea noastră suntem tot noi şi atunci, pentru primoa oară, ne putem uita fix în ochii oricui, pentru că ştim adevărul despre noi. Ştii cine eşti.

Ca şi Martin Luther King, am şi eu un vis. Când România este în fruntea Europei, când avem un partid al românilor pentru români, când românii înţeleg că guvernul este pentru noi, nu noi pentru guvern, când politica şi politicienii sunt pentru popor şi nu poporul pentru politicieni. Noi alegem guvernul. Am un vis: când românul strigă în gura mare, întrebat fiind ce naţie este, “eu sunt român”. “Născut în România”. Ţara mea, Ţara ta, Ţara noastră. Române, eşti fratele meu, eu sunt sora ta. Visul meu este să fie visul tău, visul nostru.