Nimic nu e uşor până nu e greu. Constantin Brâncuşi şi-a dedicat întreaga viaţă unei munci asiduee de căutare a esenţei lucrurilor, materiei, universului, de găsire a adevărului despre începuturile lumii, despre începuturile vieţii şi ale tuturor formelor, despre noi. Şi când a descoperit ceea ce a căutat şi a înţeles ceea ce a găsit a muncit şi mai mult ca să le aducă pe înţelesul tuturor. Dar, oamenii nu l-au înţeles şi l-au numit abstrct. Pentru că arta neînţeleasă e catalogată drept abstractă. Este foarte important de precizat faptul că un artist adevărat nu-şi consideră arta abstractă, deoarece adevărul nu poate fi abstract, ci doar oamenii sunt abstracţi de adevăr. Oamenii nu erau învăţaţi să vizioalizeze ceea ce nu semăna cu forma şi percepţia iniţială ştiută de ei, asta până la Brâncuşi. "Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor", obişnuia să spună Brâncuşi despre cei ce nu-i înţelegeau creaţiile.
Ceea ce Constantin Brâncuşi a dăriut lumii a fost însăşi înţelegerea esenţei lucrurilor. Sculpturile artistului român, prin simplicitatea lor, relevă esenţa existenţei. Brâncuşi vine şi îţi arată lucrurile aşa cum sunt, pe înţelesul tuturor, dar genial. Şi nu este genial pentru că este simplu, ci este simplu pentru că este genial!
De la primele sculpturi din Evul Mediu, până la Michelangelo şi Donatello, de la Auguste Rodin, Henri Moore, Bourdelle, Maillol, Charles Despiau până la Constantin Brâncuşi, arta scultpurală a evoluat în ritmul evoluţiei umane. O consecinţă a acestei întrepătrunderi este demonstrată de frecventa întrebarea: „arta imită viaţa sau viaţa imită arta?”
În anul 1900, Parisul a fost gazda a 50 de milioane de oameni, care au participat la cea mai mare expoziţie a tuturor timpurilor, în domeniul artei, arhitecturii şi tehnologiei. Deşi grandoarea acestei expoziţii nu poate fi contestată, ea nu a adus nimic nou sau inspiraţional pe scena începutului de secol. Lumea sculpturii pariziene era dominată de figura artistului Auguste Rodin, a cărui influenţă a eclipsat tinerii artişti din acea perioadă, care în loc să-i înţeleagă creaţia au copiat-o. Dar, cu Rodin se sfârşeşte o epocă, a cărei concluzie evocă grandoarea epocii Renaştentiste. Fără îndoială, creaţia artistului francez nu poate să susţină trecerea sculpturii la nivelul următor, care este modernitatea.
Ajuns în Paris, în 1904, după o călătorie de 2 luni pe jos, Constantin Brâncuşi îşi găseşte imediat locul în această atmosferă de avidă necesitate de înnoire a stilului artistic. Primii ani în capitala franceză nu au fost deloc uşori, după cum însuşi mărturiseşte: „Erau zile când imi era aşa de foame, încât trebuia să ma sprijin de perete ca să nu leşin”. Brâncuşi revoluţionează lumea artei prin sculpturi care reînvie miturile primordiale: energia iniţială a obiectelor şi fiinţelor, originea vieţii, cosmosul, a căror legătură se face prin simplitate. „Simplicitatea nu este o ţintă, dar se ajunge la simplitate fără să vrei, când se atinge cu adevărat esenţa lucrurilor”. Evidente în acest sens sunt „Sărutul”, „Muza adormită”, „Măiastra”, întreaga colecţie de „Păsări”, „Începutul lumii”, „Peştele”, „Domnişoara Pogany” etc. În îndelungata sa periodă de creaţie, mai mult de 50 de ani, Constantin Brâncuşi nu a încetat nicodată să caute adevărul despre esenţa pură a formelor, dimpotrivă şi-a reluat temele până au atins perfecţiunea. Un exemplu în acest sens sunt cele 41 de „Păsări”, a căror primă reprezentare exploata simbolul păsării ca pasăre („Măiastra”, „Pasărea galbenă”) ca mai apoi, să se trecă la reprezentarea şi invocarea idei de zbor („Pasărea în spaţiu”). „Întreaga mea viaţă am căutat esenţa zborului. Zborul, ce mare bucurie”, spunea Constantin Brâncuşi.
În toamna anului 1926, după ce avusese deja trei expoziţii în Statele Unite ale Americii (New York, Chicago, Boston), C. Brâncuşi călătoreşte pentru prima dată în America, pentru o expoziţie la Brummer Gallery. La sosirea în New York, autorităţile vamale au refuzat să admită sculptura „Pasărea în spaţiu” ca operă de artă, „îşi pierduse penele şi picioarele”, şi să fie admisă în ţară duty-free. Americanii au insistat că lucrarea lui Brâncuşi este o bucată de maşină de metal şi au clasificat-o în categoria ustensilelor de bucătărie. Considerând că i s-a făcut „o mare nedreptate”, Constantin Brâncuşi dă în judecată statul american pentru a-şi recupera cei 240 de dolari plătiţi ca taxă. Timp de 2 ani, acest senzaţional proces, Brâncuşi vs. United States, a captivat lumea artistică din ambele părţi ale Atlanticului şi datorită artistului român s-a stabilit, în termeni legali, definiţia unei opere de artă modernă. Am putea spune că, procesul a spart barierele legale şi a luptat pentru libertatea de expresie şi pentru descoperirea adevărului, elemente fundamentale ale justiţiei şi legii americane. De ce este atât de important acest fapt? Pentru că, sculptorul român a produs o adevărată revoluţie în mentalitatea şi înţelegerea publicului american despre progresul şi scopul artei, pentru că lumea artistică americană avea o atitudine intolerantă şi înapoiată faţă de arta modernistă europeană şi a fost împinsă un pas înainte. În 29 noiembrie 1928, după ce verdictul a fost dat în favoarea lui Brâncuşi, ziarele vremii scriau despre sculptura brâncuşiană: „Este o pasăre”. Acesta a fost punctul de plecare al modernismului american.
Constantin Brâncuşi a ajuns la esenţa lucrurilor prin incursiuni în istoria şi cultura civilizaţiilor antice, cu precădere civilizaţia egipteană şi cea celtică, de la care a folosit diferite teme şi motive, dar şi în tradiţia populară românească, cu al ei misticism şi farmec, care i-a fost o permanentă inspiraţie. Din părinţi ţărani şi el însuşi cioban în anii copilăriei, Brâncuşi a învăţat să asculte şi să înţeleagă natura înconjurătoare care i-a devenit prietenă şi muză („Cuminţenia pământului”, „Torment”, „Măiastra” „Rugăciune” etc.). Abilitatea de a găsi adevărul ascuns în aparenţa înşelătoare provine tocmai din prezenţa în conştiinţa şi mintea artistlui a vieţii ţăranului român. Asta este ceea ce a adus el nou la Paris. Modernitatea s-a născut din tradiţia românească.
Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, ridicat în memoria martirilor români din Primul Război Mondial, este un dar al unui fiu mamei sale, este un dar al unui frate surorilor şi fraţilor lui, în semn de mare preţuire şi iubire. „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului” creează un spaţiu perfect pentru meditaţie, un loc în care oamenii se încarcă de energii pozitive. S-a constatat, în urma cercetărilor ştiinţifice, că efectul de piramidă al componentelor „Coloanei Infinitului” (trunchiuri de piramidă, ale căror energii se întâlnesc la vârf), şi curentul electric teluric, precum şi modificările instinctuale intenţionate în alegerea unghiului şi suprafaţei modulelor metalice, captează energiile terestre pe care le emite în exterior (energiile emanate de „Coloană” au fost măsurate până la 200 de metri), creeând propriul câmp gravitaţional. Dacă egiptenii au construit piramidele, Constantin Brâncuşi şi-a dat seama de ce.
Opera lui Constantin Bâncuşi a exercitat o mare influenţă în lumea în care trăim astăzi, atât în domeniul sculpturii, cât şi a arhitecturii şi desenului tehnic (design). În fiecare zi treci pe lângă clădiri moderne, lucrezi în clădiri moderne, locuieşti în clădiri sau case moderne, admiri clădiri moderne şi te minunezi de nivelul avansat la care a ajuns modernitatea, fără însă să te întrebi de unde a pornit modernitatea. Fără nici un fel de echivoc, stilul brâncuşian joacă un factor decisiv în stabilirea răspunsului.
Dragi români, în 16 martie nu vom sărbători doar 50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vom sărbătorii şi un moment de mândrie naţională, vom sărbătorii poporul român prin genialitatea unui artist-revoluţionar recunoscut şi apreciat în toată lumea. Imaginaţi-vă că Brâncuşi a desluşit sămânţa vieţii, din care s-a nascut modernitatea, iar în scările evoluţiei, arta lui Brâncuşi, a atins cea mai înaltă treaptă.
Dacă încă nu ai găsit răspunsul la întrebarea „arta imită viaţa sau viaţa imită arta” pune-ţi întrebarea „de ce arta abstractă coincide cu nebunia omului.