Semproniu Iclozan: „Pictura este un chin placut“

Arta nu este constienta de agitatia pe care o creeaza in jurul ei si nici nu da importanta schimbarilor comportamentale si emotionale pe care le provoaca in randul celor care o privesc, admira, cumpara sau creaza. 

Arta pictorului roman Semproniu Iclozan reprezinta dorinta artistului de a-si exprima reactiile propriei personalitatii lumii in care traieste, picturile, fiindu-i propria filozofie. 

Daca arta este libertate de exprimare nascuta din adanci dorinte de intelegere personala si spirituala, atunci arta se naste dintr-o necesitate a spiritului de a fi liber, caci o chemare care nu te lasa sa respiri, care te obsedeaza, care te chinuie trebuie eliberata, ca sa te elibereze. Cu fiecare tablou terminat artistul roman elibereaza noi idei filozofice, intrebari-raspunsuri la o personalitate profunda, progresiva. 

In vizita la Semproniu Iclozan, il gasesti pe artist inconjurat de o calmitate aproape de invidiat. Timpul pare ca s-a oprit intr-un loc unde si-a gasit liniste, pace, solemnitate. Atelierul artistului este locul in care inspiratia vine in vizita cu placere si, cateodata, uita sa mai plece. „Nu exista inspiratie fara munca la sevalet“, dupa cum afirma pictorul. Este locul in care muzica lui Beethoven, Mozart, Tchaikovsky, Bach, Shubert, Vivaldi face demult parte din familie. Este locul de care isi aduci aminte cu placere, pentru ca are amprenta unui cer senin, la inceput de primavara. 

Desi nu-i place sa le puna nume, pentru a nu le limita, tablourile semnate Iclozan sunt un jurnal zilnic cu insemnari, dorinte, idei, oameni, locuri, viziuni, conceptii, simtiri reprezentate prin culori, ancorate in timpuri continue, proiectate prin subconstient in constientul privitorului, care, prin tehnica artistica a tabloului de a iesi din rama, este cumva saltat si transpus in lumea metafizica din fata sa si, fara sa-si dea seama, se afla, dintr-o data, acolo. Acolo, in lumea din jurnalul in culori. Probabil, cuvintele lui Picasso ii fac dreptate, in acest sens, artistului roman: „daca poti sa-ti imaginezi exista.“ 

Cateodata un tablou iti aminteste despre un loc in care ai fost deja sau intr-un loc in care n-ai vrea sa fii vreodata. Dar, alta data, in fata unui tablou iti doresti sa fii acolo, in peisajul pe care il reda sau in lumea pe care o reprezinta. Picturile lui Semproniu Iclozan sunt locuri vazute doar in vise, sunt locuri in care vrei sa fii, vrei sa te refugiezi, vrei sa traiesti. Vrei sa fii in lumea Iclozan, pentru ca este o lume curata, o lume creatoare de energii pozitive. Este o lume mai buna. „Ce nu vedem e permanent, ce vedem e trecator“, considera pictorul.

Tablourile Iclozan, desi suprarealiste, nu creaza locuri care sa te inspaimante, de care sa vrei sa fugi, cum se intampla cu majoritatea picturilor din acest gen artistic. Dimpotriva, tablourile Iclozan creaza locuri calme, linistitoare, in totala armonie, la fel ca personalitatea artistului. 

Semproniu Iclozan are o traire interioara vie, sensibila, inteleapta, a carei intensitate se resimte in reflexia interpretarii privitorului asupra ordinii interne a artei pictorului. Tablourile-metafizice ale pictorului transilvanean au pensula unsa in propriul suflet, a carui natura filozofica se compune din trairi spirituale intense si se descompune in proiectiile decodificate sau codificate ale acestora. „Un tablou trebuie sa-l simti si cu ochii inchisi, ca pe o prezenta spirituala“. 

Prezenta artistului prin arta sa este cu mult mai profunda decat ochiul lasa sa se vada, iar cautarea este cu mult mai rasplatitoare decat efortul care a gasit-o. Asta pentru ca picturile artistului roman incep in inima si minte, fiind mai apoi exprimate prin maini si ochi.

Cu o prezenta artistica inceput cu mai bine de 40 de ani in urma, in care tablourile sale si-au gasit locul bine cuvenit in muzee de arta, expozitii, galerii, evenimente artistice sau colectii private, atat in Europa (inclusiv Romania), cat si in America si Asia, Semproniu Iclozan are acum o mare dorinta: sa-si vada pictura expusa intr-o retrospectiva in Romania natala. 

Virginia Woolf, apreciat novelist si eseist englez, in al sau „Jurnal“ noteaza „singurele persoane oneste sunt artistii“, caracterizare la care subscriu si eu.

Mulțumiri Mariei Dragomiroiu ...

Din tradiție Maria Dragomiroiu a devenit tradiție.

Au venit în Chicago, divele noastre românce, Mirabela Dauer şi Maria Dragomiroiu, alături de alți cântăreți de talent impecabil, toți, fiecare dintre ei, specializați în domeniul lor. Maria Dragomiroiu ne-a adus aminte de dorințele străbunicilor noştrii, ne-a adus aminte de visele lor, ne-a vestit vestea cea uitată de români. 

Vocea Mariei Dragomiroiu ne aduce aminte de mama noastră, mama ta, mama România, care este mama ta, sarmale pe masă îți pune, făcute cu iubire pentru fiica şi fiul ei, pentru strănepoții ei. Aceasta este mama ta, pământul tău, trăiască România. România ta.

La ce crezi că străbunicii noştrii visau când luptau sau se odihneau sub cer românesc, auzind glasul naturii, ritmul vieții exprimat prin furia lupilor din pădure şi a oilor nevătămate de frica lor. Natura nu cedează în ritmul ei. Străbunicii noştrii visau de Maria Dragomiroiu, de fata lor, de iubita lor, cu părul lung şi piele curată ca munții albi din Făgăraş şi albastrul din ochii lor şi vocea lor duioasă, le alina de dor şi de promisiuni împlinite prin muzică, prin dorința de a iubi viața din iubitul tău, prin iubirea ta de a cânta pentru el, pentru gândul tău de el, o dorință împlinită. O dorință de român. Maria Dragomiroiu este ambasadorul cântecului nostru şi noi ar trebui să fim acompaniamentul. 

Să ne ținem promisiunile față de străbunicii noştri. Să ne luptăm pentru România, pentru românul din sufletul nostru uitat de românii uitați de români. Românul din ei a murit sau este în criză de moarte. Se ceartă între ei, cine are mai multă cunoştiință de culturi cedate, cedate de cultură de viață. Cultura adevărată este cultura nostră, cultura de român, de a iubi viața şi când este puțin amară, şi când este puțin prea iute. Când este dulce ca dulceața, pune-ți dulceață în muzică şi cântă cu dulceață în ochii fiicei tale, să simtă, dacă mori, să nu uite să iubească şi să uite amarul din viața ei. 

Mama ei îi cânta cu dorința de a cere iertare pentru că a adus-o în viața asta amărâtă şi necăjită de amărăciunea pelinului vieții. Prea amar pentru o fetiță dulce, îndulcită de dulceața vieții. Amărâtă de amarul răzbunării sau lipsei de răzbunare. 

Noi suntem sânge dulce, sânge fără nevoie de amarul răzbunării şi pentru asta simțim amarul vieții. Suntem amărâți. Suntem posomorâți. Suntem cei mai amărât popor. Popor amărât. Ura din noi este amară. Fierea din noi a izbucnit în izbucnirea comunismului din noi. Am izbucnit în comunistul comuniştilor. Țara comunistă pentru toți comuniştii. Românii au zmuls cel mai mult amar din ideologia comuniştilor. Au gustat din cel mai împuțit amar din sămânța ideologiei marxiste, leninistică şi abordată de Ceauşescu prin stalinismul născut în sângele lui de român amărât la maxim. Şi amărăciunea lui a împutrezit în ideea lui amărâtă. Deci, pur şi simplu, un popor amărât şi salvat numai prin dulceață, prin românca din româncele noastre, nu prin americanca din românca noastră. Americanca din românca noastră nu ascultă divele noastre, ascultă Rhianna şi alte bătăi născute în muzică cu bătaie răzbunătoare, un ritm progresiv spre minus sau plus. Dar, în nici un caz, rotund şi dulce ca muzica populară “melodiolizată” de Maria Dragomiroiu sau Mirabela Dauer sau alți artişti. 

Dacă doreşti să înțelegi mai bine acest articol, înțelege că a fost scris în ritmul muzicii Mariei Dragomiroiu şi, şi eu, sunt o dorință împlinită să vă vestesc vouă să iubiți muzica noastră populară, pentru că este dorința bunicilor mei, să iubim viața prin muzică, să-i simțim ritmul şi să ne refacem prin ea. Aceasta este rețeta doctorului. Dacă viața ar fi un doctor şi viața are nevoie de doctor să repare amarul şi rana amarului are nevoie de dulceața muzicii. Ăsta este medicamentul. 

Dacă vrei să înțelegi mai mult cumpără cd-ul, cumpără revista sau ziarul românesc cu suflet. Pune suflet cănd îl citeşti şi nu mă mai critica atât, că şi eu sunt în aceeaşi oală cu voi. Cum vrei să sfârşesc? Cu muzică în trei sau patru sau opt? Opt bătăi în ritm românesc, înainte şi înapoi. Înainte în dulceață, înapoi în amar. Înainte în dulceață, înapoi în amar. Înainte în dulceață, înapoi în amar. Înainte în dulceață, înapoi în amar. De patru ori înainte, de patru ori înapoi. Acum fă o întoarcere şi pune dulceața vieții înainte, amarul vieții înapoi. Dulceața vieții înainte, amarul vieții înapoi. Dulceața vieții înainte, amarul vieții înapoi, în timpul trecutului tău, prin amar. Prin amarul vieții în trecut şi duceața vieții înaintea ta. Primită prin urechea ta şi gustată prin dulceața vinului, care-l bei acum cu drag, muzica populară. Dulceața vieții mele şi amarul trecutului meu. Îți mulțumesc, Maria Dragomiroiu şi mulțumesc străbunicilor mei. Pentru că m-au iubit şi eu te iubesc.

Dacă crezi că ți-am greşit, pot explica orice greşeală ce ți-am greşit-o prin gramatica mea. Aşa mă corectez eu, prin greşeli şi prin greşeala ta nu am să mai greşesc mult. Sper să nu-ți mai greşesc.

Radu Lupu, al lumii pianist

Cu câteva săptămâni în urmă vă invitam la o seară specială, cu muzică de calitate. Vă invitam la seara Radu Lupu. 

Mare mi-a fost bucuria să văd că ați onorat cu prezența această invitație. Să aud vorbindu-se româneşte în jurul meu mi-a creat un sentiment de împăcare şi solidaritate, mi-a dat speranța de unitate. După cum vă promiteam, în articolul precedent, a fost, într-adevăr, un privilegiu.

În după-amiaza zilei de 10 februarie, performanța muzicală a lui Radu Lupu a ajuns aproape de perfecțiune. Fiecare notă n-ar fi putut fi atinsă cu mai multă precizie, cu mai multă riguriozitate decât a fost sub degetele maestrului român. 

Radu Lupu este ca un motor cu reacție perfectă: fără greşeală, fără ezitare, fără emoții, fără frică, este în cercul lui. 

Din prizma mea, dacă nu ar subestima audiența şi ar încerca să invite şi pe ceilalți în cercul lui, ar fi cu mult mai aproape de perfecțiunea cercului.

Dar, poate, nu este vina lui, a fi în cerc este să încerci să intri în cerc sau în horă, depinde in care cerc doreşti să fii. Mie îmi place hora şi la pian, dar este greu dacă Radu Lupu nu vrea să joace hora cu noi, pentru că şi nouă ne place pianul. Ca să joci o horă trebuie să formezi un cerc, iar românii din audiență au completat cercul şi sângele de român l-a completat pe el.

După cum îi este obiceiul, Radu Lupu, în vizita sa de la Chicago Symphony Center, nu a vorbit nici cu jurnaliştii, dar nici cu publicul prezent la concert. 

O personalitate de o seriozitate extremă, pianistul român, născut în Galați, nu acordă interviuri şi nu-şi permite nici un fel de interacțiune emoțională cu ascultătorii săi. Fiind față în față cu muzica lui, nu te poți abține să nu observi distanța, chiar răceala, dintre tine şi interpret, chiar dacă acesta se află doar la câțiva paşi de tine. 

Radu Lupu nu se conectează cu publicul. Singura conecție pe care o simți este dintre muzica pe care o interpretează şi propriul sine. Iar energia din această conecție face să se audă o muzică cum nici o muzică nu s-a mai auzit înainte. 

Dar, de data aceasta, pianistul român ne-a zâmbit de câteva ori, ba chiar ne-a salutat la sfârşitul concertului, gest întâlnit rar în comportamentul său. Şi, dacă aceste aparent nesemnificative gesturi n-ar fi fost de ajuns, ne-a mai oferit şi două encores, pe lângă cele două seturi muzicale, de 45 de minute.

Sonata în D Major, D. 850, de Schubert şi Preludes, Book I, de Debussy au fost alegerea muzicală a lui Radu Lupu pentru recitalul de duminică. Nici una dintre aceste compoziții nu este, însă, interpretată frecvent de alți pianişti şi, cu siguranță, nimeni nu le aranjează ca pereche. Asta pentru că sunt partiuri greoaie, aproape impenetrabile, chiar neatractive, însă care au primit coerență, profunzime, ritm şi remarcabilă devotare. 

Cred că maesterul român a interpretat compozițiile muzicale mai bine decât însăşi compozitorii lor. Asta pentru că foarte rar ai să întâlneşti un pianist mai implicat într-o piesă muzicală decât Radu Lupu. Pentru Radu Lupu nimic altceva nu există decât muzica. Când este la pian este în transă. Radu Lupu este E = mc2-ul muzicii pe care o interpretează.

Fiecare pianist îşi spune propria poveste, prin muzica pe care o interpretează. Atâtea interpretări atâtea poveşti. Este imposibil ca să auzi aceeaşi poveste de două ori. În ovațiile şi aplauzele publicului, pianistul român şi-a continuat firul poveştii, acordând două encores, tot din Debussy, care au sunat ca un episod muzical cu un final neaşteptat, aproape improvizat.

Dacă în recitalul de duminică, Radu Lupu a fost cea mai importantă persoană, pe locul doi a fost audiența. Mulți dintre ei, români. Sper că maestrul ştie cât de mult ne mândrim cu el şi sper că ştie că apreciem o valoare când o avem, când o vedem, dar mai ales când o auzim.

Acesta este românul Radu Lupu şi nici jumătate din ce este nu a fost spus. Imaginați-vă cât a rămas nespus.

Mugur Alexandru Simionov, un artist român sau numai un artist?

De multe ori, pentru a înțelege ceva trebuie să începi de la sfârşit. Ce înseamnă arta? Când sufletul îți cântă pace, când sufletul îți cântă dor, când sufletul tot caută. 

Cum prinzi lumina între drepte, curbe, cercuri şi umbre? Cum faci lumina dintre linii, curbe, cercuri şi umbre să prindă viață? Şi după ce a prins viață cum o faci să trăiască prin fiecare privitor, cu fiecare privitor? 

Acest lucru îl face Mugur Alexandru Simionov. 

Se pare că, artistul român a descoperit secretul, pentru că el a reuşit să capteze viața în forme impersonale. Tablourile lui emană viață. Sculpturile lui emană viață.

Un tablou este o amintire. A unei persoane, a unui loc, a unui anumit timp trecut sau viitor. Un tablou este o dorință, un vis, o faptă reală. Un tablou poate fi orice. Pentru că, pe lângă ce a vrut sa transmită artistul, este la fel de important ce sentimente îți trezeşte ție ca privitor, ceea ce artistul a pictat sau sculptat. Pentru că ceea ce găseşte în tine este arta în sine. 

Acesta este motivul pentru care multă lume nu este atrasă de artă, de pictură, de sculptură, pentru că ei caută motivul artistului şi uită să caute motivul personal. Şi nu înțeleg şi au dureri de cap şi spun că arta nu este pentru ei.

Viața este ca şi arta, personală. Chiar dacă ne identificăm cu viața altor persoane, experiența noastră este unică.

Unică este şi arta sculptorului şi pictorului român Mugur Alexandru Simionov. Cât se poate de moderne, câteodată cât se poate de dadaiste, lucrările lui Mugur Simionov sunt cât se poate de intrigante. Şi asta pentru că te lasă pe tine, privitorul, să descoperi sensul dintre linii, curbe, forme geometrice, piramide, drepte, lumini si umbre, iar câteodată şi culoare. 

Tablourile lui M. Simoinov radiază lumină, pe care o decoperi la prima vedere. Este o lumină vie, creatoare de viață, iar viața din lumina tablourilor îi crează unicitate. 

Cuvântul “atelier” îşi găseşte adevărata semnificație în camerele de lucru ale artistului. Chiar dacă, pentru cineva din afară, totul pare un conglomerat, un bazar, un haos, fiecare lucru îşi are rostul lui, locul lui, ordinea lui. În tot haosul găseşti ordine, disciplină, găseşti sute de ore de muncă obositoare, extenuantă. Pentru că ceea ce pare un tablou reuşit sau o sculptură reuşită este produsul a ore în şir de şlefuit, de finisat, de creat, de modelat, de desenat, de redesenat. Toate realizate cu precizia unui chirurg, cu migală. 

De la păpuşi atârnate de tavan în colivii de păsări până la măşti şi figurine de inspitație orientală. De la clape de pian la picioare de păpuşi. De la picioare de masă şi scaune la ceasuri mari rotunde. De la crucificşi la pantofi de damă. De la instrumente muzicale la cap de dragon. De la simbolurile părților umane, în special cele de femei, la buchete de flori turnate în bronz. De la sute de cărți în româneşte, engleză şi franceză la torsuri de femeie. De la fotografii personale la pozele cu familia casei regale româneşti la pozele lui Constantin Brâncuşi la portretele lui Mircea Eliade. De la “Istoria grecilor” la “Istoria banatului” la “Istoria României”. De la “Agonie şi Extaz” la “Dans les musees de province”. De la Marin Sorescu la Mihai Pacepa “Cartea neagră a securității”. De la “Miturile esențiale” la Napoleon la Armani. De la icoane şi cruci la Picasso, Matisse, Modigliani şi arta Bizantină. Şi lista poate continua ore în şir. De la colecții de pipe la simboluri africane la colecții de farfurii vechi la colecții de aparate de fotografiat la colecții de Buddha. Dar mă opresc aici, pentru că deja complexitatea artistului este evidentă. Toate aceste elemente îşi găsesc locul şi o semnificație aparte, nouă în lucrările artistului, mereu în căutare de idei, de noi semnificații.

Atelierul lui Mugur Simionov este casa lui este o enciclopedie a lumii. O călătorie cu popasuri în ceea ce reprezintă sufletul şi inspitația artistului, în care diversitatea energiilor coexistă în tablouri care îşi crează o viață a lor, în scultpuri cu viață proprie. Sute şi sute de lucrări. 

În camerele de lucru găseşti sute şi sute de lucrări ale artistului român. Le găseşti pe mese, sub mese, pe dulapuri, în dulapuri, în toate colțurile posibile, în toate sertarele ascunse, oriunde ai posibilitatea să aşezi ceva, oriunde ochiul caută. Le găseşti una peste cealaltă, atârnate, răzemate, înclinate, frumos aşezate. Le găseşti începute, în defăşurare, reluate, retuşate, terminate, înrămate, neînrămate. Pentru că Mugur Simionov este un perfecționist, un trasformator de idei în lucruri palpabile, un căutător. 

Aveți posibilitatea de-a vedea o mică parte din lucrările artistului la biserica “Sfânta Maria”, 4225 N Central. Dar, anul acesta, Mugur Alexandru Simionov ne promite o expoziție de anvergură la Oakton Community College, pe care o aşteptăm, de pe acum, cu plăcere şi interes.

Pianistul român Radu Lupu, în concert la Chicago

Pe data de 10 februarie 2008, Chicago Symphony Orchestra va fi găzda unui concert extraordinar, avându-l invitat pe unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, românul Radu Lupu. 

Aştept acest eveniment de aproape o jumătate de an şi simt o bucurie nespusă că a venit timpul să împărtăşesc cu voi entuziasmul meu.

Dacă, pentru a face cunoscut acest eveniment, trebuie să sun din surle şi trâmbițe sau să bat din tobe, aş face-o fără ezitare. Dacă, pentru a face cunoscut acest eveniment, trebuie să bat la uşa fiecărui român să-l anunț personal, aş face-o fără ezitare.

Canadienii îl au pe Glenn Goulda, care pe cât de bun pianist a fost, pianistul român Radu Lupu îl depăşeşte de departe. Ruşii îl au pe Vladimir Horowitz, care pe cât de apreciat a fost, pinistul român Radu Lupu îl întrece. Elvețienii se mândresc cu Alfred Denis Cortot, care pe cât de talentat a fost, pianistul român Radu Lupu îi depăşeşte performanțele. Printre cei mai buni pianişti contemporani, românul Radu Lupu îşi are locul bine meritat, fiind considerat “un geniu distins al pianului”, după cum afirmă The New Yorker. 

Dar Radu Lupu nu trebuie judecat, criticat sau apreciat prin cuvinte, ci prin simțiri. Spun asta pentru că muzica din degetele lui Lupu se naşte din simțiri, care sunt atât de puternice, încât ne sunt transmise, aproape fără voia noastră. 

Fără să ne dăm seama, îi simțim muzica prin propriile emoții, propriile trăiri. Pentru că pianistul Radu Lupu dă valoare sentimentală notelor muzicale, creând astfel Artă. O nouă Artă. 

Partiturile marilor compozitori clasici, cum ar fi cele ale lui Mozart, Beethoven, Shubert sau Brahms, sunt şi vor rămâne întotdeauna scrise, cunoscute, terminate. Dar pot părea impersonale. Radu Lupu crează unicitate celebrelor compoziții pentru fiecare ascultător în parte şi “îi dă ascultătorului posibilitatea să tragă cu urechea la ceva incredibil”. 

Dragi români, haideți ca printre nopți nedormite la job-uri obositoare, printre frustarări personale şi dorul de casă, țară, familie, printre bucuriile şi supărările noastre, printre dorințele noastre de o viață mai bună, mai uşoară să gasim timp şi pentru muzică. Dar nu orice fel de muzică, ci muzică de cea mai bună calitate. 

Haideți să găsim timp să-l ascultăm pe “unul dintre cei mai mari pianişti ai timpurilor noastre, performând cea mai bună muzică a tuturor timpurilor”. Dragi români, haideți să găsim timp şi pentru Frumos. Şi pentru Artă. Să găsim timp pentru Radu Lupu.

Chiar dacă, la început ne vom preface că înțelegem. Ne vom prefacem că putem distinge între Mozart şi Beethoven sau între Bach şi Shubert. Ne vom preface că distingem între Fa major şi Si minor. Dar, până la urmă, vom deveni ceea ce pretindem că suntem. Vom ştii ceea ce pretindem că ştim şi vom înțelege de ce o lume întreagă tremură la auzirea câtorva note la pian. Dar note atinse de pasiune, riguare, unicitate.

Dragi români, Radu Lupu este capabil să ne aducă la acea înțelegere, pentru că ceea ce cântă simte cu adevărat. Şi asta este contagios, se ia.

Şi astfel, entuziasmul meu “mercurian” este hrănit. 

Radu Lupu nu este doar un pianist de valoare, ci este un român pianist de valoare. Este mândria celorlați, dar mai ales a noastră.

Haideți să nu-l dăm şi pe el cum i-am dat pe mulți, mulți alții. Haideți să vă răsplătiți pretențiile , pentru că, vă garantez, veți fi hipnotizați. 

Vă aştept deci, pe 10 februarie 2008, la Chicago Symphony Orchestra, să ne ridicăm în picioare şi să-l aplaudăm, cerând un encore şi în acel moment să ne întoarcem în stânga şi în dreapta şi să spunem “e român, de-al nostru”. 

Şi în acel moment să simți mândrie, să simți fericire.

Va fi un privilegiu.