Romanian Wine Festival

The third edition of the Romanian Wine Festival will take place at Sts. Peter & Paul Romanian Greek-Catholic Church of Chicago, at 3107 W Fullerton St., Chicago, between 6 and 7 November.

Participants will bring their home-made wine to be tasted at the festival. At the previous edition about 60 Romanians brought their wine to be tested. Everybody will taste the wine they want and give an opinion. 

Grigore Coardos, the festival’s organizer, hopes that “in the future the festival will be organized at a bigger level, with jury and prize winners.” Besides wine, people will have the opportunity to try traditional Romanian food and listen to Romanian folklore music.

Romania, intre ceea ce pare si ceea ce este

La ora actuală, în peisajul politic românesc, politicienii noștrii fac de toate, mai puțin un lucru: să aibă grijă de populația pe care o servește. Nimic nu se face în favoarea românilor de rând.

Politicienii pun la cale la strategii și manevre care să-i facă pe cetățenii pe care-i reprezintă să-i ajute/manipuleze să fie realeși și nu ce pot face politicienii să-i ajute pe cetățenii care deja i-au ales. Realitatea este opusul a ceea ce pare că este. Pare că ni se dă, când realitatea este că, mai întotdeauna, ni se cere. 

Pare doar că politicienii vor să scape de corupție, dar realitatea este că nu s-au făcut progrese, Uniunea Europeană încă ne monotorizează. Politicienii par să asculte, dar relitatea este că doar se prefac, pentru că nimic dn acțiunile lor nu dovedesc contrariul. Pare doar că politicienii vor să-i aducă în justiție pe Adrian Năstase și Miron Mitrea, dar realitatea este că ei sunt încă liberi de orice cercetare sau urmărire penală. Realitatea este amânare și targiversare, când, de fapt, pare că s-au întrunit în ședință extraordinară să discute cazurile celor doi politicieni corupți, dar votul celor prezenți a fost anulat din lipsa de cvorum (adică cei plătiți de noi să ne reprezinte în numele dreptății și egalității constituționale nu și-au îndeplinit, încă o dată, funcția pentru care au fost aleși).

Pare doar că justiția română este justițiară, când realitatea este că magistrații Curții Constituționale au amânat pănă în toamnă decizia referitoare la începerea urmăririi penale împotriva foștilor miniştrii parlamentari. Când realitatea este că infractorii se întovărășesc cu politicienii sau infractorii sunt politicienii. 

Pare doar că senatorul PRM, Gheorghe Funar, şi deputatul PNL, Ioan Ghişe vor să „îmbunătăţească climatul general şi să ofere şansa publicului să aibă percepţii echilibrate asupra vieţii cotidiene, atât din punct de vedere psihic, cât şi emoţional“ prin inițierea unei legi care obligă posturile de radio şi televiziune să difuzeze, în pondere egală, ştiri pozitive şi negative. Realitatea este că acest gen de lege, a cărei act normativ a fost deja adoptat în unanimitate de Senat, dar declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, ca și de întreaga lume, de altfel, nu face altceva decât să încerce să reducă numărul de știri care nu favorizează activitatea politicienilor români, bine cunoascuți deja pentru înaltul grad de corupție și incompetență. Doar semnătura președintelui Traian Băsescu ne despărțea de promulgarea acestei legi care încălca grav libertatea de exprimare și drepturile constituționale.

Parlamentarii sunt plătiți din banii cetățenilor, din buzunarele lor, din munca lor. Dar asta se uită foarte repede sau poate că nu se amintește destul de des sau chiar deloc. Dacă cetățenii României plătesc pe cei care-i reprezintă sau ar trebui să-i reprezinte atunci nu este clar cine este “șeful”. Șeful are puterea, dar de data aceasta șeful este șef numai când vine vorba de plătă, căci altfel este un simplu subordonat, neștiuor sau nepăsător de putera pe care o are.

Populația României are votul în mâna sa. Populația României trebuie să știe că ea își alege conducătorii. Fiecare dintre noi deținem o mică putere în mâinile noastre prin decizia votului personal, dar care puse împreună pot să formeze puterea decisivă, mai ales acum prin puterea votului uninominal.

Ce-ar fi daca politicienii ar fi plătiți după munca pe care o prestează? Nu de puține ori s-a scris în presă și s-au arătat imagini despre parlamentarii României care dorm în băncile Parlametului sau care joacă Solitaire. Ce-ar fi dacă politicienii ar fi plătiți pe comision, în funcție de ceea ce realizează? Este doar o situație ipotetică, evident, dar cu siguranță revelatoarea din punct de vedere al productivității și competenței aleșilor noștrii.

Dosarul Mineriada, inca nesolutionat

Din păcate, câteodată, istoria României postcomuniste arată la fel de rău ca și istoria României comuniste. La 18 ani de la sângerosa Mineriada din 1990, justiția română nu a reușit să condamne vinovații pentru atrocitățile și abuzurile petrecute în București între 13-15 iunie.

După Revoluția din decembrie 1989, încă din luna ianuarie 1990, au apărut în Capitală și în alte orașe mari din țară manifestări antiguvernamentale, ca urmare a deciziei Frontului Salavării Naționale (FSN) de a se transforma în partid politic și a participa la competiția electorală, pe care avea să o câștige în 20 mai 1990, când un fost comunist, Ion Iliescu, devine președintele așa zisei Românii libere de comunism. Ca să nu mai amintim că de atunci a mai fost ales de încă două ori, servind ca președinte al României timp de 12 ani.

Ce fel de revoluție este aceea în care învingătorii sunt omorâți de învinși, care continuă să rămână la putere, să abuzeze de putere și să înăbușe orice reacție antiguvernamentală?

În noaptea de 12 spre 13 iunie, autoritățile au intervenit în forță pentru a împrăștia demonstranții (studenți, intelectuali, muncitori) aflați în Piața Universității, care încercau să trezească restul polulației la realitatea instaurării unui noi guvern dictatorial neocomunist. Deși acținunile demonstranțiilor au avut un caracter pașnic, fără violență, ei au fost atacați, abuzați, maltratați.

Chemați de Iliescu, “să apare democrația așa de greu cucerită și să curme încercările de forță ale acestor grupuri extremiste”, patru garnituri de tren pline cu minerii conduși de liderul sindacal Miron Cozma au sosit în ziua urmatoare în București.

Ceea ce urmează reprezintă un măcel, în care oameni sunt bătuți cu sălbăticie, împușcați, legați în lanțuri, omorâți în bătaie cu rangi, topoare, ciomege. Mitraliere, elicoptere, scutieri, armata, focuri de armă asupra populației, incendii, crime, jafuri, violuri, devastari, arestari arbitrare și fără mandat.

Sediile partidelor istorice și ale ziarului Romania Liberă au fost devastate și mii de bucureșteni au fost bătuți pentru simplul fapt că aveau barbă sau ochelari sau pentru că păreau a fi studenți.

Oficial, numărul celor morți în acele zile este șase, dar neoficial numărul lor este de peste 100. În sprijinul acestei teorii este adusă descoperire din Cimitirul Străulești a 78 de morminte cu persoane neidentificate, ale căror fețe erau arse cu acid, decedate în perioada 13-17 iunie 1990, dar și mărturia unor medici care au îngrijit victimele ajunse la spitale.

Pe 15 iunie, miile de mineri au fost strânși la Romexpo, unde presedintele Ion Iliescu le-a mulțumit pentru "atitudinea de înaltă conștiință civic."

Evenimetele din 13-15 iunie 1990 au fost rezultatele încercării unei lovituri de stat din partea lui Ion Iliescu si grupul său. Violențele dezlănțuite în Bucuresti au avut ca scop interzicerea presei independente, partidelor istorice PNȚCD și PNL, lichidarea sau arestarea contestatarilor, stoparea oricarei opoziții față de noul regim.

Este o durere cu care suntem condamnați să trăim indiferent de schimbările politice, sociale sau economice care se produc de acum înainte. Suntem, de asemenea, condamnați să trăim cu frustrările unei justiții incapabile, intenționat sau nu, de a face dreptate unor abuzuri atât de evidente, ale căror dosare se plimbă, de aproape două decenii, ca trenurile în gară, de la Procuratură la Secția Parchetelor Militare la Magistratură și apoi înapoi pentru că dosarele nu prezintă consistență.

Chiar și așa, după toate progrsele făcute, fie ele tardive, tărăgănate sau incomplete, în vara anului trecut Curtea Constituțională ia decizia ca civilii să nu mai poată fi cercetați de Parchetele Militare, astfel că dosarul este disjuns, iar partea care îl privește pe fostul președinte Ion Iliescu ajunge pe masa altei secții a Parchetului General, fiind și mai mult întârziată.

Cu doar o zi înainte de decizia Curții, procurorul Dan Voinea dispunea începerea urmaririi penale a lui Ion Iliescu, hotarare infirmată însă de procurorul general, Laura Codruța Kovesi, afirmând că Voinea a încălcat legea.

Iar dacă acest fapt n-ar fi fost de ajuns, în alegerile locale din acest an pentru primăria Capitalei, membrii partidului liberal, ale căror sedii au fost devastate din ordinul lui Iliescu și grupului său în 1990, se asociază astăzi cu cei care atunci le-au fost călăi, asupritori, maltratori.

Nu poți să nu te gândești cu dispreț și indignare la ceea ce se întâmplă în realitatea politică cotidiană, care parcă ca într-un teatru al absurdului, nu face altceva decât să-și bată joc valorile morale umane.

România în Uniunea Europeană

Din punct de vedere geographic, România a făcut din totdeauna parte din Europa. Din toate celelalte puncte de vedere (politic, legislative, social, juritic etc.) România nu a fost privită ca o ţară europeană. După Revoluţia din decembrie 1989, una dintre cele mai arzătoare dorinţe ale românilor, în general şi ale politicienilor, în special, a fost să fim şi noi trataţi ca o ţară europeană, cu drepturi depline.

După 17 ani de aşteptare, schimbări şi reforme, România a fost, în sfârşit, acceptată în cadrul Uniunii Europene. La 1 ianuarie 2007, România, alături de Bulgaria, s-a alăturat celor 25 de state europene deja membre, într-o unitate de jumătate de billion de europeni. La acea data, preşedintele României Traian Băsescu, aflat în Piaţa Universităţii, alături de alţi români veniţi să sărbătorească integrarea, exclama: ”Am ajuns în Europa. Bine am venit în Europa”.

Deşi a trecut aproape un an şi jumătate de la integrare, iar ştirea nu mai este de mult noutate, intrarea României în UE este considerată de corpul executiv al Uniunii, precum şi de alte state membre, preamatură.

Înainte de aderare, UE avea şi exercita autoritate faţă de România şi Bulgaria pentru îndeplinirea reformelor aderente şi putea ameninţa cu întârzierea integrării, tocmai pentru o mai rapidă realizare a reformelor politice şi economice. Acest fapt, de altfel, s-a şi întâmplat, pentru că politicienii români au făcut tot posibilul, lucrând împreună, pentru a îndeplini clauzele de primire în Uniunea Europeană.

Dar, o dată intraţi, se pare că politicienii noştri au uitat că programul de reforme trebuie să continuie. Au uitat că Europa este, acum mai mult ca niciodată, cu ochii pe noi, mai ales pentru combaterea corupţiei şi implementarea reformelor. Acum, pentru că România este membră cu drepturi depline în UE avem, pe lângă alte cerinţe de îndeplinit şi responsabilităţi de asumat, progrese de realizat, lupte de luptat.

Planul pe termen scurt al politicienilor români a fost îndeplinit, am fost primiţi în Europa, iar cetăţenii României au început, din nou să spere. Au început să spere în promisiunile din discursurile politice, în promnisiunile pentru o viaţă decentă, demnă de Europa, din care am făcut mereu parte, chiar dacă mai mult în conştiinţa colectivă, decât în realitatea imediată.

Dar, o dată ce am fost primiţi în Uniune, politicienii români au uitat să continuie planul pe termen lung al programului de integrare, lăsând la o parte realizarea de noi reforme, lupta împotriva corupţiei şi dorinţa de o guvernare democratică. A fost doar o faţadă a politicienilor faţă de ochii încruntaţi şi neîncrezători ai statelor deja membre. Revenind la vechile lor năravuri, politicienii noştri au continuat insultele între ei, în locul continuării reformelor. Au continuat cu luptele de interese între ei, în locul luptelor împotriva corupţiei. Avem legi alambicate, cu ambiguităţi lexicale şi gramaticale, care opresc progresul ţării spre o democraţie reală. Aproape totul este ca înainte cu excepţia faptului că acum ne putem plimba liberi prin Europa.

Atâta timp cât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) nu este lăsat să-şi facă datoria de desconspirare a vechilor informatori ai Securităţii, ţara este condusă, în mare măsură, de aceeiaşi comunişti de altă dată. De fiecare dată când CNSAS găseşte un dosar de poliţie politică în rândul celor ce ne conduc astăzi, de atâtea ori este negat, abnegat, criticat. Legea nu vorbeşte aceeaşi limbă pentru toţi, se pare. S-a ajuns până la punctul în care CNSAS a fost declarat neconstituţional, nedemocratic. Desconspirarea dosarelor Securităţii este o procedură pe cât de democrată, pe atât de necesară. Trebuie să ştim cine sunt cei cărora le dăm voturile şi încrederea noastră, care este trecutul lor, ca să preîntâmpinăm viitorul. Populaţia României terorizată şi torturată datorită “rezumatelor” făcute de compatrioţii lor colaboratori ai Securităţii are dreptul să ştie cine le-au fost torţionarii.

De ce nimeni nu-şi asumă responsabilitatea faptelor lor? Cum este posibil, la aproape două decenii de postcomunism, să fim încă conduşi de foşti securişi, de foşti ofiţieri ai Securităţii. Avem dreptul să ştim, avm dreptul să judecăm, avem dreptul să-i alungăm din funcţiile pe care le deţin. Folosindu-se de funcţii şi statut, foştii coraboratori, încă nedesconspiraţi, îşi exercită puterile pentru a reduce la tăcere trecutul lor, pentru a-i reduce la tăcere pe pârâţii lor.

În plină campanie electorală pentru alegerile locale, CNSAS nu are timp să de-a undă verde tuturor candidaţilor la primării şi consilii judeţene, cum i-a fost încredinţat să o facă, mai ales că verificarea lor este îngreunată de informaţiile incomplete furnizate de Biroul Electoral Central, care funcţionează după alte legi decât cele ale Consiliului. Adică, din punct de vedere legislative, BEC nu are voie să furnizeze anumite date personale despre candidaţi, deşi aceasta este singura modalitatea de a afla, într-adevăr, dacă un candidat a făcut poliţie politică sau nu. Este, aşadar, evident cercul vicios în care se învârte rutina legislativă, în acest caz. Dar nimeni nu pare să fie foarte revoltat de această situaţie. Românul este obişnuit cu astfel de contexte şi pare să fie foarte tolerant.

România trebuie să aibă puterea, prin cetăţenii ei şi prin cei pe care noi îi alegem să ne reprezinte, să se ridice la standardele de viaţă ale celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene. Lupta abia a început. Europa ne are în vizorul ei, iar dacă ei văd că ceva este în neregulă, noi de ce nu vedem?

Dacă cerinţele Uniunii Europene după aderare nu sunt realizate, România riscă să plătească consecinţele eşecului. Aceste consecinţe pot fi multiple: punerea în aplicare a cauzelor de salvgardare, reducerea sau sistarea unor anumite fonduri (România ar trebui să primească de la UE, până în 2013, 46.06 bilioane de dolari), interzicerea exportului unor bunuri de consum care nu se încadrează normelor europene de igienă şi siguranţă, refuzarea recunoaşterii anumitor judecăţi civile şi penale, dacă România nu îndeplineşte măsurile cerute pentru combaterea corupţiei. 

În cazuri extreme, UE poate suspenda anumite drepturi ale unui membru, ca dreptul de a participa la votarea deciziilor din cadrul Uniunii, dacă ţara respectivă încalcă regurile UE de libertate, democraţie, drepturile omului şi legislaţie.

Tot la 1 ianuarie 2007, tot în Piaţa Universităţii, Traian Băsescu mai adăuga că intrarea României în Uniunea Europeană este ”o şansă enormă pentru generaţiile viitoare”. Fiind convinsă că preşedintele avea foarte mare dreptate, făgăduiesc să cred, în continuare, că nu ne vom tăia singuri creanga de sub picioare.

NATO sau Plato?

Oamenii uită repede. În timp ce americanii erau încă în “pântecele tatălui” românii învingeau islamul şi ocroteau Europa de turcii flămânzi de femei europence, de pământ european. Dacă nu erau românii, femeile europence purtau burka, cum o fac vecinele noastre bulgare sau iugosvlave. Kosovo de zece ori. Parlamentul englezesc era acum o moschee englezească. Religia europenilor era islamul. Tenul European era tenul Orientului Mijlociu. Europa se numea Eurabia. 

Mulțumim că ne-ați uitat încă o dată. A venit domnul Bush în România să întărască coada, să ne aducă aminte de ce merităm să fim la coadă. Răspunsul este că nici noi nu ştim de ce tot suntem ținuți la coadă. Părerea mea este că dacă tot suntem o coadă să fim o coadă de vulpe scumpă, cu cadouri mai însemnate. A fi în NATO este ca şi cum ai primi un cadou într-o cutie mare şi frumos împachetată, cu valoarea de doi dolari. Măcar de ar fi fost doi euro, căci dolarul a scăzut. Dar ce este mai revoltător este faptul că noi am plătit cheltuielile de “shiping” al pachetului, 35 de milioane de euro pentru Summitul de la Bucureşti.

Dar eu sunt femeie si femeile au ținere de minte mai bună. Poate că sunt prea mândră, dar Principatele Unite ale României (Walahia, Moldolva, Transilvania) şi chiar ungurii şi iugoslavii au luptat împotriva duşmanului-islam sute de ani în urmă, când America nici nu era încă o idee în mintea lui Voltaire. Noi, fără să ştim, am inventat ideea-NATO.

Totuşi, NATO este o idee bună, de care noi însă nu avem nevoie. Bătaia este între “grei” lumii (cum au tot fost numiți de presă), noi suntem doar copiii, dar ei tot ne pun la treabă. Ar fi bine ca rolurile să fie inversate, să ne spună ei nouă “mulțumesc”. Dar aşa sunt eu, revoluționară. 

Acum am să vă spun de un articol de duminică, pe o frecvență diferită. Ce anume înseamnă “articol de duminică”, vă întrebați. Adică o scriere lejeră, relaxantă, fără dureri de cap şi care, poate, sper, să vă facă să reflectați la anumite aspecte din jurul d-voatsră, pe care, din motive de prea puțin timp sau prea multă oboseală, le-ați neglijat.

Totuşi, n-aş vrea să mă înțelegeți greşit. Întâlnirea NATO din România a fost un eveniment important. Pentru câteva zile România a fost în paginile tuturor ziarelor lumii, pe buzele tuturor preşedinților de țări, în sute de conversații, dezbateri şi expuneri de opinie. 

Acum, înainte să citiți mai departe, aş vrea să lăsați grijiile, preocupările zilnice şi problemele să plece din mintea d-voastră şi să le înlocuiți cu o adiere de vânt de primăvară. Încercăm un fel de terapie vizuală prin cuvinte, care va trebui să se transforme în simțiri de proprii adieri. Chiar dacă considerați că nu aveți nevoie de această terapie, eu însă am.

Deschide-ți larg geamul şi insirați adânc aerul de-afară. Umblați desculț şi simțiți energia pământului. Priviți copacii şi statura lor şi vedeți frumusețea şi impozanța naturii. Auziți cântecul păsărilor şi ascultați glasul naturii. Ar fi frumos chiar să vă imaginați valurile mării şi să-i simțiți pasiunea. 

Terapia noastră are nevoie de imaginație, dar şi de adevăr. Adevărul din noi înşine. Noi, cu greşelile noastre, cu minciunile noastre, cu blestemele noastre. Noi cu ipocrizia noastră, cu trufia noastră, cu morala noastră. Noi fără a spune mulțumesc, noi fără a spune te rog, noi fără a ne compromite, noi fără ironii, fără apropouri, fără jigniri. Noi, cum am vrea alții să ne trateze pe noi. Noi cu noi, fără noi cei răi. Dacă adevărul doare, nimic nu vindecă mai tare ca un suflet fără regrete, ca o conştiință care îşi cere iertare. Un buchet de flori, o cină cu desertul preferat, o vorbă dulce, o mini-vacanță de week-end. Poate un cadou cu cartea preferată, poate o dorință odată enunțată şi acum realizată. Poate doar un “îmi pare rău”. Poate doar o privire, o strângere de mănă, un zâmbet, un telefon de “ce mai faci”, o scrisoare de “imi e dor”, un cântec de o amintire plăcută. 

Noi cu dorințele noastre, cu visele noastre, cu viața noastră. Cu ceea ce suntem şi am fi putut fi. Cu ceea ce am fi putut fi şi încă nu suntem. Cu ceea ce încă putem deveni. Cu amânarea că mâine vom fi mai buni, vom iubi mai mult, vom ajuta mai mulți, vom realiza mai multe. Noi, care simțim că timpul nu are gară şi ne întrebăm de ce cartea stă încă pe noptieră, de ce ridurile şi-au făcut loc pe față, de ce țipăm, în loc să ne împăcăm, de ce rănim ce iubim mai mult, de ce nu suntem niciodată fericiți. Timpul trebuie să ne fie prieten bun, căci altfel întotdeauna va câştiga.

Aşa cum te îngrijeşti de propria casă şi o cureți, o modernizezi, o aeriseşti şi o vrei cât mai frumosă, cât mai mare, cât mai utilată, în acelaşi fel trebuie să-ți îngrijeşti propria conştiință, propriul suflet, propria minte. Să le hrăne;ti cu lucruri dragi ție, a căror sensibilitate te face mai bun. Dă-le puțină artă, o piesă de teatru, un concert, o expoziție. Vă jur că e terapie! Şi nu e inventată de mine, ci timpul şi-a luat timpul să o dovedească utilă. 

Oricare ar fi preferința de poezie, muzică, filozofie, pictură, familie, religie, spiritualiate, alege orice sufletul îți cere. Dar hrăneşte-l, nu-l lăsă să moară de seceta cotidianului, de aparența nevaloare din modernitatea timpurilor, de alegerea altora. Întotdeauna hrana cea mai bună este aceea căruia timpul nu-i afectează calitatea, este aceea căruia trecerea anilor nu-i sperie inspirația, hrană care nu alterează, ci inspiră, ci salvează sufletul de la sufocare. Valoarea este cel mai mare duşman al timpului, de aceea întotdeauna câştigă. Fii tu valoarea ta. Ia timp din viața ta şi te îngrijeşte şi de ceea ce nu se vede, dar cu siguranță te face să fii ceea ce eşti.

La mulți ani, România!

La fel cum ne pregătim de o aniversare în familie sau a unor dragi prieteni, aşa trebuie să ne pregătim pentru aniversarea propriului popor. Cu gânduri de bine, de sănătate, de prosperitate, cu flori şi cadouri, cu tort şi şampanie. Rămasă în istorie ca Unirea Mică, unirea din 24 ianurie 1859 este însă certificatul de naştere a României moderne.

La fel cum nu uităm datele de naştere ale părinților, fraților, prietenilor, tot aşa nu trebuie să uităm data noastră de naştere, a tuturor. Orinude ne-am afla în lume, oricât de departe sau de aproape de casă, de țară, a sărbători ziua românilor nu înseamna a sărbători doar numele de România, ci prin faptul că noi reprezentăm România, ne sărbătorim de noi înşine. 

Cu bune şi rele, cu realizări şi eşecuri trebuie să ne îmbrățişăm țara pentru care bunicii tăi şi ai mei au luptat să o formeze, să o apere. Datoria noastră civică este, să ne amintim cine suntem, să sărbătorim cine suntem, cu capul sus, ştiindu-ne slăbiciunili şi punctele forte, şi să ne implicăm în ceea ce putem deveni. 

Fără unirea lui Alexandru Ioan Cuza, formarea României Mari (prin întregirea Transilvaniei), ar fi fost o utopie. Principatele române ar fi fost o pradă uşoară pentru Imperiul Otoman şi cel Rusesc, pentru că ar fi luptat singure pentru propria-i libertate. Ar fi luptat singure deşi locuitorii lor erau din acelaşi neam, din acelaşi sânge, cu aceleaşi dorințe, cu aceleaşi idealuri. 

Ceea ce a realizat A.I.Cuza nu este doar un moment important în istoria poporului român, ci este momentul din istoria poporului român care a dat continuitate istoriei noastre naționale. Reformele din perioada domniei lui Cuza reprezintă începutul de drum al României moderne, drum continuat, cu succes, de Regele Carol I al României.

Reuniți în “monstruoasa coaliție”, oamenii politici ai vremii, liberali şi conservatori deopotrivă, au forțat abdicarea lui A.I.Cuza, devenit despotic şi autoritar, şi au creat un moment prielnic pentru desăvârşirea noastră ca stat național. “Monstruoasa coaliței” liberalo-conservatoare nu a fost atât de monstruoasă pe cât îi spune numele, ci salvatoare.

Deoarece Unirea nu era garantată decât pe perioda dominiei lui Cuza, coaliția a găsit soluția salvării naționale, prin soluția regală. Venirea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a însemnat o nouă etapă în istoria României. Etapa de construire a României.

Devenită Regat, România s-a transformat complet pe toate planurile: social, politic, economic, cultural, insituțional, de infrastructură. Acest progres i-a creat stabilitate, integritate, prosperitate, recunoaştere internațională şi independență față de Imperiul Otoman. Câştigătorul Războiul de Independență, Carol I s-a bătut pentru libertatea României, atât pe câmpul de luptă, fiind liderul armatei române, cât şi în cancelariile marilor puteri europene. 

Monarhia a salvat România, care risca să se dizolve după exilul lui A.I.Cuza. Tot monarhia a consacrat România, care avea una dintre cele mai avansate Constituții ale vremii (cea din 1866), avea una dintre cele mai puternice monedă natională (din aur fin, de 24 de karate), avea un ritm alert de dezvoltare, avea un popor liber, cu potențial. Dacă poporul nostru nu ar fi fost infectat cu cancerul comunismului, astăzi eram şi noi la nivelul Europei occidentale. 

Regele şi-a iubit poporul, pe care l-a adoptat cu tot ce a avut el bun, cu tot ceea ce avea el rău şi i-a creat prestigiu, i-a creat continuitate, i-a adus respect şi un trai decent. Regele şi-a făcut țara casa lui şi a avut grijă de ea aşa cum oricine are grijă de casa lui: o apară, o infrumusețează, o modernizează. 

Diferența dintre monarhie şi republică stă în diferența dintre a avea propria casa sau de-a o închiria.

Au trecut 149 de ani de când românii şi-au exprimat dorința de unitate naționlă, care ne mai sunt astăzi idealurile, aspirațiile, ce lăsăm copiilor noştrii ca moşternire, cum decidem pentru viitorul lor sau al noastru, o lăsăm pe alții să o facă pentru noi sau ne asumăm responsabilitatea civică? 

Ceea ce preocupă pe multă lume, în special zilele acestea, este răspunsul la întrebarea: rămâne unirea României cu Republica Moldova o utopie sau nu?

Când îți sărbătoreşti, de fapt, ziua: când te-ai născut sau când te-ai făcut mare? Noi sărbătorim ziua României când s-a făcut mare, nu când s-a născut. Spre exemplu, Statele Unite ale Americii sărbătoresc ziua de naştere pe 4 iulie, pentru că pe 4 iulie 1776 s-au format ca țară, şi nu pe 21 august, când, în 1959, Hawaii a făcut America mai mare sau pe 30 martie, când în 1867, Alaska a fost cumpărată de la ruşi.

E bine să ştii când te-ai născut, ca să ştii când te-ai făcut mare sau să ştii când te-ai întors pe dos.

Oglinda lui 2007

La sfârşit de an, fiecare dintre noi priveşte în propria oglindă şi recunoaşte părți ale realității personale şi colective. În acest sens, putem grupa oamenii pe două categorii: cei care văd un sfărşit şi cei care văd un început. Mai bătrâni sau mai înțelepți? Arătăm cu degetul greşeli sau memorăm învățături? Frustrări pentru anul trecut sau planuri pentru anul viitor? Simți linişte sau noi griji? Poți să laşi anul să treacă fără să te treacă şi pe tine?

Pentru români, bilanțul evenimentelor din 2007 este prilej de bucurii, ca şi prilej de supărări. Este prilej de curaj, ca şi prilej de laşitate. Este prilej de laude, ca şi prilej de mustrări. Bilanțul ne arată succese, ca şi eşecuri. Oglinda anului 2007 ne arată pe jumătate frumoşi, pe jumătate hidoşi. Ne arată cu capul sus şi ne arată cu capul plecat.

Suntem un popor de contradicții, în orice parte a lumii ne aflăm. Suntem un popor de admirat, ca şi un popor de disprețuit.

Anul acesta, conform unui sondaj recent, cea mai admirată persoană din lume este profesorul de origine română Liviu Libreascu, care şi-a dat viața ca alții să trăiasă. Actul său de nemarginit curaj, dăruire şi eroism a salvat viața studenților lui şi a atins inimile unei lumi întregi.

Când ucigaşul din sângerosul masacru de la Universitatea Virginia Tech încerca să intre în clasa la care preda, profesorul român a blocat uşa cu trupul său, în timp ce studenții lui s-au salvat ieşind pe geam. 

Semnificația gestului profesorului “căruia nu i-a fost frică de moarte” se reflectă în viața pe care acesta a trăit-o ca supraviețuitor al Holocaustului, ca renumit şi admirat profesor şi om de ştiință, ca un erou în moarte ca şi în viață.

După 14 ani de aşteptare, România devine membru al Uniunii Europene, în ianuarie 2007. În sfârşit, facem şi noi parte din Europa în a cărei istorie existăm de mii de ani (Herodotus menționează de triburile dacice încă din 513 îHr.).

Plus că, în Peştera cu oase, lângă Anina, județul Caraş Severin, s-au descoperit rămăşițele celui mai vechi om modern din Europa. Ion din Anina, cum a fost numit, are o vechime de 40 de mii de ani. Cei mai vechi, dar totuşi cei mai noi.

Plus că, luptele principatelor române împotriva invaziei islamice turceşti au oprit, într-o anumită măsură, înaintarea musulmanilor înspre vestul Europei, care în acest an ne-a dat dreptul să intrăm. Aderarea în UE a venit cu o reformă în justiție (deşi Ion Iliescu tot nu a răspuns penal acuzațiilor de omor din timpul Revoluției şi a Mineriadei din 1990) o reformă în învățămât şi cu un program național de anticorupție.

“România conduce” aceasta a fost concluzia juriului de la Festivalul de Film de la Cannes, în care filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, a câştigat Palme d’Or, cel mai mare premiu. Din mai şi până în prezent, pelicula românească a adunat în palmares şi alte premii importante. Am putea spune că, filmul lui Cristian Mungiu, a câştigat cam tot ce se putea câştiga şi acum se apropie de premile Golden Globe, având şanse foarte mari de a fi nominalizat la premiile Oscar, la categoria Cel mai bun film străin.

Din octombrie, relațiile dintre Italia şi România s-au înrăutățit, când o crimă barbară a fost comisă în apropiere de Tor di Quinto, Roma, asupra italiencei Giovanna Reggiani. Presupusul criminal, românul de etnie roma Nicolae Romulus Mailat, nu a fost încă condamnat, dar se află în detenția poliției italiene. Tragicul eveniment a stârnit un val de proteste, atât în presa italiană, care prin articolele sale instiga la violență împotriva românilor, cât şi în rândul populației italiene care a recurs la acte de violență împotriva unor români nevinovați.

Ce să învățăm din această situație? Să ne ascundem după faptul că Romulus Mailat este de etnie roma şi putem spune “n-am fost noi” sau să admitem că este, în primul rand, român şi să ne asumăm responsabilitatea?

Acest act criminal nu reprezintă România, nu reprezintă cetățenii României, şi nu pentru că făptaşul este de etnie roma, ci pentru că făptaşul este un om rău. Acest act criminal nu s-a comis în numele nostru, ci este un act individual, comis de un cetățean comunitar împotriva altui cetățean comunitar. Şi asta e de condamnat. În acest sens, un exemplu de toleranță este atacul de la Universitatea Virginia Tech, al cărui criminal de origine coreană nu a fost identificat cu popor din care provenea, presa americană accentuând problemele lui phihologice, decât etnicitatea sa. 

Dar să nu uităm că milioane de români lucrează cinstit în Europa, milioane de români sunt respectați şi apreciați, harnici şi inovatori. 

Să ne amintim că datorită bunelor relații dintre băcăuani şi italieni, oraşul Torino s-a înfrățit cu oraşul Bacău, ajuntându-se reciproc. 

Să ne amintim de Adrian Mutu, care a arătat italienilor cine sunt românii. Atacantul Fiorentinei a ajuns, în acest an, să fie cel mai bun jucător din campionatul italian de fotbal, evoluând mai bine decât campionii mondiali, Genaro Gattuso sau Andreas Pirllo.

Să ne amintim că la Bruxelles, la Salonul Internațional Eureka, toate invențiile româneşti au fost premiate, dintre care 17 cu medalia de aur. 

Să ne amintim că şi în cadrul celui de-al 35-lea Salon Internațional al Invențiilor de la Geneva, inventatorii români au câştigat 50 de medalii, având succes la toate categoriile.

Să ne amintim că tratarea bolii Alzheimer sau a epilepsiei, precum şi crearea unor neuroproteze pentru oamenii paralizați, pot fi realizate acum cu ajutorul unei descoperiri făcute de doi cercetători clujeni. Studiul lui Raul Mureşan şi al Cristinei Savin, de la Centrul de Cercetări Cognitive şi Neuronale din Cluj, a fost publicat în prestigioasa revistă americană Journal of Neurophysiology.

Să ne amintim de cei cinci alpinişti români care au cucerit Vârful Matterhorn (4.468 de metri), din Elveția, despre care se spunea că este imposibil de cucerit. Echipa care a atins vârful a fost formată din salvamontiştii hunedoreni Sorin Sanda, Gheorghe Vizitiu, Sandu Borbinceane, Radu Dinu şi fostul alpinist de performanță Ecsi Krausz.

Să ne amintim că la numai 19 ani, românca Flavia Bujor a devenit extrem de cunoscută în lume, datorita romanului ei, Profeția pietrelor, pe care l-a scris la vârsta de 12 ani şi care a fost tradus în 32 de limbi. Înca de la lansare, romanul a devenit bestseller în toata Europa. Apoi, o editura din SUA a preluat drepturile de publicare şi a lansat romanul în toata lumea. Anul acesta a avut loc lansarea până şi în Vietnam, unde copiii s-au înghesuit să-l cumpere. 

În Ajunul Crăciunului uită de tine şi gândeşte-te care este cel mai bun lucru pe care poți să-l faci cuiva. Şi du-te şi fă-l. Din această cauză se fac schimburi de cadouri, ca oamenii să se gândească mai întâi la alții şi apoi la sine. 

Dacă ai avea spiritul Crăciunului în suflet în fiecare zi din an? Ai fi mai darnic? Ai fi mai bun? Ai întoarce şi celălalt obraz? Ți-ai iubi duşmanul ca pe tine însuți?

Etimologia Revoluției

A scrie despre revoluția din decembrie 1989 este o misiune dificilă, pentru că multe întrebări sunt încă fără răspuns. Revoluție sau lovitură de stat? Terorişti, şcenariu sau spontaneitate? Cum este posibil ca după aproape 20 de ani să nu ştim adevărul? 

Originea cuvântului “revoluție” provine din latinescul “revolutio”, care înseamnă “să întorci”.Dacă ne întoarcem 18 ani ajungem la revoluția noastră şi la nevoia ei de etimologie.

Când o fată de 9 ani este dezbracătă în fața întregii clase, pusă pe catedră si bătută de învățătoare pentru că tatăl ei a plecat în America, atunci este nevoie de revoluție. 

Când oameni din aceea şi familei, aceeaşi comunitatea, acela şi popor se urmăresc unii pe alții, ca să se trădeze, să se pârască, să- şi facă rău, atunci este nevoie de revoluție.

Când prietenii îți sunt de fapt duşmani, când vecinii îți sunt de fapt străini, când confidenții se întorc împotriva ta şi te asupresc, atunci ai nevoie de revoluție.

Când societatea a ajuns la un aşa stadiu de degradare umană, guvernată prin frică, teroare şi persecuție, atunci este nevoie de revoluție. 

Când tot mai mulți oamenii se adună la mormântul lui Ceauşescu, îl plâng şi îi aduc omagii, atunci ai nevoie de etimologia revoluției.

Când aproape o treime din populația României regretă regimul communist, regretă regimul ceausit, atunci este nevoie de etimologia revoluției.

Adevărul este că minciuna se ascunde în adevăr. Si dacă revoluția înseamnă să te întorci, adevărul tot mă întoarce. Imaginează-ți cea mai aspră oboseală pe care n-o poți odihni. Ori cea mai cruntă foame pe care n-o poți potoli. Ori cea mai uscată sete pe care nici o apă nu o poate potoli.

Când guvernul asupreşte poporul şi îi sufocă libertatea, după multă suferință, lumea se revoltă. Si românii s-au revoltat, au ieşit în stradă, s-au solidarizat, au protestat, au luptat, au fost loviți şi măcelăriți de tancuri, au fost împuşcați. Armata a tras în poporul pe care trebuia să-l apere. A fost cea mai sângerosă revoluție din Europa de Est. 

Dar, ca orice revoluție, vine cu schimbare, vine cu roade de care restul populației să se bucure, vine cu o viață mai bună, vine cu speranță. A noastă a fost o altfel de revoluție, una care s-a născut şi a murit odată cu cei care şi-au pierdut viața în ea. Aproape două decenii fără communism, dar totuşi cu. Comunism înlocuit cu neocomunism, cu banca a doua şi a treia din vechiul regim de dictatură. Comunism ales democratic cu mai mult de 70% din voturi, la primele alegeri de după Revoluție.

Nu medalii îi vor face pe cei aproximativ 1200 de victime ale revoluției şi mai mult de 3 mii de răniți să-şi găsească alinarea. Nu comemorări, jertfe de flori sau lumânări. Ci înțelegerea noastră în semnificația sacrificiului lor. De ce au luptat şi pentru ce au murit? Ca noi astazi să primim revoluția ca pe un cadou de Crăciun, împachetat frumos şi pus sub brad? Doar atât? Un a fost odată? La 18 ani de la revoluție avem nevoie de o nouă revoluție. A gândirii, a mentalității, a încrederii de sine, a adevărului. Le suntem datori lor. Le suntem datori copiilor nostrii.