Oamenii uită repede. În timp ce americanii erau încă în “pântecele tatălui” românii învingeau islamul şi ocroteau Europa de turcii flămânzi de femei europence, de pământ european. Dacă nu erau românii, femeile europence purtau burka, cum o fac vecinele noastre bulgare sau iugosvlave. Kosovo de zece ori. Parlamentul englezesc era acum o moschee englezească. Religia europenilor era islamul. Tenul European era tenul Orientului Mijlociu. Europa se numea Eurabia.
Mulțumim că ne-ați uitat încă o dată. A venit domnul Bush în România să întărască coada, să ne aducă aminte de ce merităm să fim la coadă. Răspunsul este că nici noi nu ştim de ce tot suntem ținuți la coadă. Părerea mea este că dacă tot suntem o coadă să fim o coadă de vulpe scumpă, cu cadouri mai însemnate. A fi în NATO este ca şi cum ai primi un cadou într-o cutie mare şi frumos împachetată, cu valoarea de doi dolari. Măcar de ar fi fost doi euro, căci dolarul a scăzut. Dar ce este mai revoltător este faptul că noi am plătit cheltuielile de “shiping” al pachetului, 35 de milioane de euro pentru Summitul de la Bucureşti.
Dar eu sunt femeie si femeile au ținere de minte mai bună. Poate că sunt prea mândră, dar Principatele Unite ale României (Walahia, Moldolva, Transilvania) şi chiar ungurii şi iugoslavii au luptat împotriva duşmanului-islam sute de ani în urmă, când America nici nu era încă o idee în mintea lui Voltaire. Noi, fără să ştim, am inventat ideea-NATO.
Totuşi, NATO este o idee bună, de care noi însă nu avem nevoie. Bătaia este între “grei” lumii (cum au tot fost numiți de presă), noi suntem doar copiii, dar ei tot ne pun la treabă. Ar fi bine ca rolurile să fie inversate, să ne spună ei nouă “mulțumesc”. Dar aşa sunt eu, revoluționară.
Acum am să vă spun de un articol de duminică, pe o frecvență diferită. Ce anume înseamnă “articol de duminică”, vă întrebați. Adică o scriere lejeră, relaxantă, fără dureri de cap şi care, poate, sper, să vă facă să reflectați la anumite aspecte din jurul d-voatsră, pe care, din motive de prea puțin timp sau prea multă oboseală, le-ați neglijat.
Totuşi, n-aş vrea să mă înțelegeți greşit. Întâlnirea NATO din România a fost un eveniment important. Pentru câteva zile România a fost în paginile tuturor ziarelor lumii, pe buzele tuturor preşedinților de țări, în sute de conversații, dezbateri şi expuneri de opinie.
Acum, înainte să citiți mai departe, aş vrea să lăsați grijiile, preocupările zilnice şi problemele să plece din mintea d-voastră şi să le înlocuiți cu o adiere de vânt de primăvară. Încercăm un fel de terapie vizuală prin cuvinte, care va trebui să se transforme în simțiri de proprii adieri. Chiar dacă considerați că nu aveți nevoie de această terapie, eu însă am.
Deschide-ți larg geamul şi insirați adânc aerul de-afară. Umblați desculț şi simțiți energia pământului. Priviți copacii şi statura lor şi vedeți frumusețea şi impozanța naturii. Auziți cântecul păsărilor şi ascultați glasul naturii. Ar fi frumos chiar să vă imaginați valurile mării şi să-i simțiți pasiunea.
Terapia noastră are nevoie de imaginație, dar şi de adevăr. Adevărul din noi înşine. Noi, cu greşelile noastre, cu minciunile noastre, cu blestemele noastre. Noi cu ipocrizia noastră, cu trufia noastră, cu morala noastră. Noi fără a spune mulțumesc, noi fără a spune te rog, noi fără a ne compromite, noi fără ironii, fără apropouri, fără jigniri. Noi, cum am vrea alții să ne trateze pe noi. Noi cu noi, fără noi cei răi. Dacă adevărul doare, nimic nu vindecă mai tare ca un suflet fără regrete, ca o conştiință care îşi cere iertare. Un buchet de flori, o cină cu desertul preferat, o vorbă dulce, o mini-vacanță de week-end. Poate un cadou cu cartea preferată, poate o dorință odată enunțată şi acum realizată. Poate doar un “îmi pare rău”. Poate doar o privire, o strângere de mănă, un zâmbet, un telefon de “ce mai faci”, o scrisoare de “imi e dor”, un cântec de o amintire plăcută.
Noi cu dorințele noastre, cu visele noastre, cu viața noastră. Cu ceea ce suntem şi am fi putut fi. Cu ceea ce am fi putut fi şi încă nu suntem. Cu ceea ce încă putem deveni. Cu amânarea că mâine vom fi mai buni, vom iubi mai mult, vom ajuta mai mulți, vom realiza mai multe. Noi, care simțim că timpul nu are gară şi ne întrebăm de ce cartea stă încă pe noptieră, de ce ridurile şi-au făcut loc pe față, de ce țipăm, în loc să ne împăcăm, de ce rănim ce iubim mai mult, de ce nu suntem niciodată fericiți. Timpul trebuie să ne fie prieten bun, căci altfel întotdeauna va câştiga.
Aşa cum te îngrijeşti de propria casă şi o cureți, o modernizezi, o aeriseşti şi o vrei cât mai frumosă, cât mai mare, cât mai utilată, în acelaşi fel trebuie să-ți îngrijeşti propria conştiință, propriul suflet, propria minte. Să le hrăne;ti cu lucruri dragi ție, a căror sensibilitate te face mai bun. Dă-le puțină artă, o piesă de teatru, un concert, o expoziție. Vă jur că e terapie! Şi nu e inventată de mine, ci timpul şi-a luat timpul să o dovedească utilă.
Oricare ar fi preferința de poezie, muzică, filozofie, pictură, familie, religie, spiritualiate, alege orice sufletul îți cere. Dar hrăneşte-l, nu-l lăsă să moară de seceta cotidianului, de aparența nevaloare din modernitatea timpurilor, de alegerea altora. Întotdeauna hrana cea mai bună este aceea căruia timpul nu-i afectează calitatea, este aceea căruia trecerea anilor nu-i sperie inspirația, hrană care nu alterează, ci inspiră, ci salvează sufletul de la sufocare. Valoarea este cel mai mare duşman al timpului, de aceea întotdeauna câştigă. Fii tu valoarea ta. Ia timp din viața ta şi te îngrijeşte şi de ceea ce nu se vede, dar cu siguranță te face să fii ceea ce eşti.